Analiza si explicarea cuvântului: închinarea la idoli Idoli Personali 1. Dorinte nepotrivite pentru placere fizica sau poftele carnii. Aversiune fata de disciplinarea mintii, a duhului sau a trupului. Poftele carnii sunt: inselaciunea sexuala, jocurile de noroc, alimentatia in exces, drogurile, alcolul. Placerea duce la lene care are ca consecinta lipsurile materiale si moartea. 2. Mandria si aroganta este tot o idolatrie preocuparea pentru a fi cel mai bun, realizari personale, putere, a fi cineva sau avere. Mandria nu ne da voie sa ne recunoastem greselile si devenim obsedati sa ne autojustificam. Asa ca jungi sa iei decizii gresite si ai tendinta de a-i acuza pe altii pentru problemele tale cand esti orbit sa mai vezi adevaru ca tu esti vinovat in cauza de toate cele ce ti se intampla cu un scop. 3. Iubirea banilor prin posesivitate si se naste din invidie si dorim sa posedam orice lucru cu orice pret fara sa ne dam seama ca mintim, suntem falsi si adunam defapt lucruri inutile si nu putem ierta si sa avem mila de altii in nevoi. 4. Frica de oameni ne intereseaza de multe ori ce cred altii despre noi nu ce ar trebui sa credem noi sau Dumnezeu si pentru asta cautam popularitate, ne comparam cu altii, cautam sa placem si incepem sa barfim, facem lucruri gresite si ne vom simti vinovati si vom avea resentimente nu ne mai recunoastem greselile si nu solicitam ajutor calificat. 5. Lucrurile bune pe care le dorim prea mult adica dorinte neimplinite cautam dragostea excesiv, sanatatea la nevoie, succes personal si prosperitate financiara sau influenta cu orice pret dar avand motivatia gresita ca le cautam intai pe ele si nu pe Dumnezeu prima data le vom pierde negresit. Idolii ne pot domina, ne influenteaza modul de gandire, ne arata cum ne vom investi timpul vietii si cum ne folosim resursele chiar daca il urmam pe Dumnezeu cand avem de luat o decizie uitam sai cerem ajutorul si facem ce stim si credem noi ca ar fi bine si rezultatul e asa cum il stim... Rolul urmasilor lui Christos este sa fie o lumina in lumea intunecata de pacate si vicii caci ei nu au lumina proprie dar trebuie sa reflecte lumina ce o primesc de la Christos, ei sunt o epistola vie vazuta si citita de toti oamenii sa fie reprezentanti ai Domnului prin exemplu lor personal ca si altii sa vada faptele bune si sa faca si ei slavind pe Dumnezeu. Crestinul trebuie sa arate bunatatea si mila Domnului unei lumi ce nu cunoaste iubirea Lui plina de mila si bunatate prin viata lor ei reflecta caracterul celui pe care il slujesc de este bun si conform Cuvantului Vietii sunt ai Domnului de este rau si conform lumii si poftelor ei lumesti trecatoare sunt si raului. Închinarea la idoli (gr.eidololatreia), adicã venerarea duhurilor, persoanelor sau chipurilor cioplite, de asemenea încrederea în vreo persoanã, vreo institutie sau vreun lucru ca având autoritate egalã sau mai mare decât a lui Dumnezeu si a Cuvântului Sãu. Se pare cã închinarea la idoli este greu de înteles pentru omul modern. Este dificil de înteles cum un om putea sã se apropie cu reverentã de o bucatã de lemn, de piatrã sau de metal, oricât de frumoasã ar fi fost forma sculpturii si oricât de costisitoare ar fi fost podoaba si ornamentatia. Acest fenomen este si mai greu de înteles atunci când ne amintim cã multi dintre idolii antici erau orice numai frumosi nu. De exemplu, imaginea zeitei Artemis sau Diana din faimosul templu din Efes era o figurã neagrã, îndesatã, necizelatã, acoperitã cu multi sâni, si complet lipsitã de frumusete. Fapt este cã la început nimeni nu s-a închinat la vreun idol. Un idol avea douã functii. El avea scopul de a localiza zeul pe care-l reprezenta, si de asemenea de a-l vizualiza. Initial, nu se urmãrea ca idolul sã fie obiectul închinãrii. Menirea lui era ca sã-i usureze omului închinarea la un zeu pe care-l reprezenta, prin faptul cã i se dãdea omului ceva vizibil, localizat într-un loc definit. Dar o datã ce s-a realizat acest lucru, era aproape inevitabil ca omul sã nu înceapã sã se închine la idol, în loc de a se închina înaintea zeului pe care acesta îl reprezenta. Sã luãm, spre exemplu, modul în care s-a dezvoltat închinarea înaintea împãratului în Imperiul Roman. Aceasta a început ca o exprimare a recunostintei pentru siguranta, dreptatea si buna orînduialã pe care Roma a adus-o oamenilor. Roma a curãtat mãrile de pirati si drumurile de tâlhari. În locul capriciului tiranilor, ea a instaurat dreptatea impartialã. Oamenii erau atât de recunoscãtori Romei pentru bratul ei puternic si justitia ei impartialã, încât au existat regi care, dupã moartea lor au lãsat mostenire tãrile lor romanilor. Din aceastã atitudine de recunostintã a apãrut închinarea la zeita Roma, spiritul Romei; si aceastã închinare a existat înainte de a apãrea de fapt adevãratul cult al împãratului. Dar oamenii sunt dornici sã vadã ceva; si Roma, si spiritul Romei erau, dupã cum se pare, întrupate în împãrat. Si astfel, închinarea a ajuns sã fie transferatã însusi împãratului, un fenomen care la început i-a fãcut pe împãratii romani sã se simtã penibil si cãruia ei au vrut sã-i punã capãt. Dar pentru cei care erau împrãstiati la marginile imperiului, împãratul nu era mai mult decât un nume; asa cã s-a înãltat statuia lui, iar închinarea s-a transferat de la împãrat la statuie. Întâi spiritul nevãzut al Romei, apoi împãratul vizibil, apoi statuia prezentã - acesta a fost cursul evenimentelor. Iatã deci prima gresealã fundamentalã a închinãrii la idoli - închinarea la idoli este închinarea la obiectul creat si nu la Creatorul tuturor lucrurilor. Acest lucru este exact ceea ce a vãzut Pavel în schita lui referitoare la nasterea închinãrii la idoli: 19. Fiindcã ce se poate cunoaste despre Dumnezeu, le este descoperit în ei, cãci le-a fost arãtat de Dumnezeu. 20. În adevãr, însusirile nevãzute ale Lui, puterea Lui vesnicã si dumnezeirea Lui, se vãd lãmurit, de la facerea lumii, când te uiti cu bãgare de seamã la ele în lucrurile fãcute de El. Asa cã nu se pot dezvinovãti; 21. fiindcã, mãcar cã au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au proslãvit ca Dumnezeu, nici nu I-au multãmit; ci s-au dedat la gândiri desarte, si inima lor fãrã pricepere s-a întunecat. 22. S-au fãlit cã sunt întelepti, si au înnebunit; 23.si au schimbat slava Dumnezeului nemuritor într-o icoanã care seamãnã cu omul muritor, pãsãri, dobitoace cu patru picioare si târâtoare. (Romani 1: 19-23) Acest tip de idolatrie existã încã, pentru cã, din punct de vedere fundamental, acest fel de idolatrie este închinarea la lucruri, în locul închinãrii înaintea lui Dumnezeu. Se poate spune pe drept cuvânt cã pentru un om, Dumnezeu este acela cãruia el îi dedicã timpul sãu, averea si talentele sale, acela cãruia el se dã pe sine însusi. În limbajul nostru a intrat o nouã expresie, simbolul stãrii materiale. Simbolul stãrii materiale este un lucru pe care si-l doreste cineva, ca o dovadã si o garantie exterioarã cã a ajuns pe o anumitã treaptã a succesului. Simbolul stãrii materiale poate sã fie o casã într-un anumit cartier al unui oras, o masinã de o anumitã marcã, un oarecare gen de mobilã sau bunuri casnice râvnite de multi si dobândite de putini. Se poate afirma, pe bunã dreptate, cã acest simbol al stãrii materiale este idolul omului, pentru cã un om se dedicã efortului de a-l obtine. Ori de câte ori un lucru din lume, oricare ar fi acela, începe sã detinã locul principal în inima, în mintea si în preocuparea noastrã, atunci acel obiect a devenit un idol, pentru cã acea notiune a uzurpat locul care îi apartine lui Dumnezeu. Este interesant si semnificatv totodatã faptul cã închinarea la idoli urmeazã imediat dupã grupul de cuvinte care descriu pãcatele sexuale. În lumea anticã, închinarea la idoli si imoralitatea sexualã erau foarte strâns legate. Autorul Întelepciunii lui Solomon spune: "Gândul plãsmuirii de idoli a fost începutul aprinderii spre desfrâu, si nãscocirea lor a fost pierderea vietii" (Întel. 14: 12 - carte apocrifã). De unde vine aceastã legãturã? Putem sã vedem aceastã legãturã în Vechiul Testament. Ea era descrisã în culori vii si expresive, în mod dramatic în poezia celui de al doilea capitol din Osea. Mama, adicã Israel, a spus: "Voi alerga dupã ibovnicii mei, care îmi dau pâinea si apa mea, lâna si inul meu, untdelemnul si bãuturile mele". Apoi vocea lui Dumnezeu continuã: "N-a cunoscut cã Eu îi dãdeam grâul, mustul si untdelemnul" (Osea 2: 5, 8). În Palestina, în cadrul cultelor antice pre-israelite, Baalii erau zei ai fertilitãtii. Ei erau cei care dãdeau grâul, vinul si untdelemnul. Spre ei s-a întors Israel si, întrucât Israel era mireasa lui Dumnezeu, se putea spune despre ea cã se pângãreste cu zeitãti strãine. De aceea, adulterul a devenit simbolul pentru apostazie, fiindcã apostazia era infidelitatea cu care Israel L-a pãrãsit pe Dumnezeu care era adevãratul ei sot, pentru a cãuta un sot printre zeitãti. Dupã cum am vãzut deja, dintre toate fortele care actioneazã asupra cresterii, forta sexului este cea mai vie, cea mai vitalã si cea mai puternicã. În acest scop, actul sexual a devenit un act de închinare si de glorificare a zeului; de aceea înzestrarea sanctuarelor antice cu prostituate sacre a devenit un obicei, iar relatia sexualã cu ele a devenit un fel de închinare în fata fortei vietii. Atractia pe care o simte latura inferioarã a caracterului uman spre un asemenea gen de închinare este cât se poate de evidentã. Omul natural va prefera, mai curând aceastã închinare, în locul celei adevãrate. În aceasta consta groaznicul pericol al cultului lui Baal, împotriva cãruia au pledat si au tunat profetii. Tragedia închinãrii la idoli era dublã. Prin ea oamenii adorau lucrul creat, în loc sã-L adore pe Creatorul tuturor lucrurilor, si în cadrul acestei închinãri la idoli, oamenii foloseau ca si închinare un act frumos în sine, dar care prin maniera în care era folositã, a devenit pãcat. Închinarea la idoli a distrus dintr-o loviturã adevãrata închinare, precum si acea puritate care constituie cea mai înaltã închinare dintre toate. Păcate Tipologii Păcatul (lat. peccatum; gr. hamartia - lit. ratarea ţelului) este călcarea voii lui Dumnezeu în chip voit şi conştient.[1] Păcatul se mai numeşte şi "fărădelege" sau "nelegiuire", pentru că voia lui Dumnezeu se arată în legile, poruncile şi rânduielile pe care El le-a dat, din iubire de oameni. [2]Dar poruncile lui nu sunt o lege moartă, ci sunt cuvântul dătător de viaţă al lui Dumnezeu. De aceea, pentru creştini păcatul nu este înţeles într-un sens juridic, sau legic, pentru că toate poruncile şi legiuirile Sale Dumnezeu le-a dat oamenilor din iubire pentru om, care este încoronarea creaţiei (Cartea Facerii, cap 1) şi este făcut după chipul şi asemănarea Lui. De asemenea, Iisus Hristos, în Joia Cinei de taină, preziua morţii Sale, a lăsat ca testament ucenicilor Săi: "Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul. Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii. (Ioan 13, 34-35; 15, 17) Când omul împlineşte poruncile lui Dumnezeu, atunci el împreună-lucrează cu harul lui Dumnezeu, este în legătură cu Dumnezeu, şi participă la Împărăţia lui Dumnezeu în mod nevăzut, încă din această lume. Când, dimpotrivă, omul dispreţuieşte porunca, cuvântul de viaţă al lui Dumnezeu, atunci el se rupe de Dumnezeu şi pierde părtăşia harului şi a Împărăţiei Sale. Păcatul şi legea lui Dumnezeu Păcatul înseamnă fărădelege sau călcarea legii lui Dumnezeu.[3] Prin legea lui Dumnezeu înţelegem totalitatea legilor, poruncilor, rânduielilor cuprinse de Vechiul Testament şi Noul Testament, ea fiind dată pentru cei păcătoşi [4]. În Vechiul Testament legea lui Dumnezeu este codificată în ,,Pentateuh(primele 5 cărţi,,Facerea, ,,Exodul, ,,Leviticul, ,,Numeri, ,,Deuteronomul), îmbracă haina proverbelor în ,,Pildele lui Solomon, este cântată în ,,Psalmi. În ,,Noul Testament ea este întrupată şi tâlcuită de Hristos, în evanghelii, iar în epistole ea este întruchipată şi explicată de apostoli. Ea este hrana spirituală a omului căci ,,omul nu trăieşte numai cu pâine, ci cu orice lucru care iese din gura Domnului[5](3). Dumnezeu a smerit poporul lui Israel, l-a lăsat să sufere de foame şi l-a hrănit cu mană, pe care n-o cunoscuse nici el, nici părinţii lui, ca să-l înveţe că omul nu trăieşte numai cu pâine, ci cu orice lucru care iese din gura Domnului.[6] Ispititorul îl îndeamnă pe Iisus, care flămânzise după 40 de zile de post: ,,Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, porunceşte ca pietrele acestea să se facă pâini. Iisus îi răspunde: ,,Este scris: Omul nu trăieşte numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu.[7] Iisus arată că legea lui Dumnezeu poate fi redusă la principiul reciprocităţii pe :,,Tot ce voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi la fel; căci în aceasta sunt cuprinse Legea şi Proorocii.[8]); tot Mântuitorul arată că cea dintîi poruncă este iubirea lui Dumnezeu(,,Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu tot cugetul tău, şi cu toată puterea ta`; iată porunca dintâi[9]) iar a doua- continuă Iisus- care este asemenea ei, este iubirea aproapelui (,,Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.` care fusese enunţată în Levitic[10]). Acestea trebuie luate laolaltă cu porunca nouă a lui Hristos (,,Să vă iubiţi unii pe alţii; cum v-am iubit Eu în condiţiile în care ,,nu este mai mare dragoste decât să-şi dea cineva viaţa pentru prietenii săi care arată că iubirea semenilor trebuie să meargă până la sacrificiul de sine, aşa cum a făcut-o Hristos.[11]Este ceea ce au făcut mucenicii creştini care şi-au dat viaţa pentru credinţa lor. În absenţa iubirii, darul proorociei, al grăirii în limbi, cunoaşterea totală, credinţa uriaşă, mila absolută, sacrificiul de sine nu reprezintă nimic. Iubirea este incompatbilă cu păcatele: cu pizma, cu lauda de sine, cu mândria, cu purtatea necuviincioasă, cu egoismul, cu mânia, cu gândurile rele, cu nelegiuirile, ea însoţind virtuţile.:îndelunga răbdare, bunătatea, adevărul, iertarea, nădejdea, suferirea necazurilor. Spre deosebire de proorocii, grăirea în diverse limbi sau cunoştinţă care au toate un sfârşit, iubirea este veşnică, nemuritoare.[12] Dreptatea şi dragostea de Dumnezeu reprezintă lucruri mai importante decât zeciuiala din zarzavaturi, le spune Iisus fariseilor[13] Dreptatea, mila şi credincioşia sunt lucrurile cele mai însemnate din Lege pe care fariseii uită să le facă, ei mărgininindu-se la îndeplinirea formală a zeciuielii obligatorii.[14] Păzirea şi împlinirea legilor şi poruncilor (deci a legii lui Dumnezeu) este înţelepciunea şi priceperea evreilor înaintea popoarelor[15]Pentru vechii evrei ciucurele cu fir albastru era un accesoriu vestimentar care avea rolul de aducere-aminte a poruncilor Domnului`.[16] Creştinul nu trebuie să adauge nimic la aceste legi şi porunci şi nici să scadă, ci ele trebuie păzite exact aşa cum au fost date.[17] Porunca Domnului nu este mai presus de puterile omului şi nici departe de el, în cer sau dincolo de mare, ci, dimpotrivă, este foarte apropiată de gura şi inima omului.[18]Poruncile Domnului trebuie urmate, păzite şi transmise în familie de fiecare creştin.[19] Clasificare Adam şi Eva- Lucas Cranach Bătrânul, sec 16, Bode-Museum, Berlin păcatul strămoşesc (păcatul lui Adam şi Eva) păcatul personal (păcatul fiecărui om în parte) Păcatele personale Păcatele personale uşoare sunt păcate care presupun o abatere nu prea gravă de la Legea lui Dumnezeu şi sunt săvârşite de orice om din slăbiciune a voinţei.Dacă nu greşeşte cineva în vorbire, este un om desăvârşit, şi poate să-şi ţină în frâu tot trupul, arată apostolul Iacov[20] sugerând faptul că toţi greşim în vorbire, într-un fel sau altul. În afară de Iisus nimeni nu e scutit de asemenea păcate. Totuşi, aceste păcate nu trebuiesc trecute cu vederea, perseverenţa în ele duce la căderi grave, în alte păcate mai mari. Păcatele personale grele: păcatele capitale păcatele împotriva Sfântului Duh păcatele strigătoare la cer Păcate capitale Păcatele capitale izvorăsc din slăbiciunea voinţei omului, slăbiciune creată de păcatul strămoşesc. Ele sunt în număr de şapte[21] şi corespund celor şapte patimi: mândria - izvorăşte din intimitatea spirituală. Este cauza căderii îngerilor răi, şi, deci cauza primă a păcatelor. Semnele mândriei: Nu se supune superiorilor Nu lasă întâietatea celor de-o seamă şi celor mai mici Vorbeşte mult şi cu semeţie Caută în tot chipul slavă, cinste şi laude Se înalţă pe sine şi faptele sale Dispreţuieşte pe ceilalţi Caută să sară în ochii celorlalţi Se laudă cu neruşinare. Orice lucru bun ar avea, şi-l asumă lui, nu lui Dumnezeu Se laudă cu lucrurile bune pe care nu le are Se străduieşte mult să îşi ascundă neajunsurile şi păcatele. Nu primeşte îndemnurile, mustrările şi sfaturile. Se amestecă în treburi care nu-l privesc. Este neiubitor şi plin de ură. iubirea de arginţi are şi ea izvorul în inima omului şi se manifestă ca o dorinţă nestăpânită după lucrurile trecătoare. desfrânarea înseamnă lăsarea în voile trupeşti realizate prin simţuri şi prin trup. Cine se desfrânează, păcătuieşte în însuşi trupul său. După Sfântul Ioan Casian, desfrânarea are mai multe forme: una lucrată în cadrul unirii dintre două persoane de sex opus. (curvia premaritală, perversiunile, etc)(a se vedea şi articolul prostituţia) alta, în afară sau în lipsa atingerii unei persoane de sex opus, autosatisfacerea a treia, curvia în suflet şi în minte invidia se manifestă prin părere de rău faţă de binele aproapelui şi bucurie pentru necazul lui. Este o încălcare a dreptăţii faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele. "Spune-te Domnului şi roagă-L pe El; nu râvni după cel ce sporeşte în calea sa, după omul care face nelegiurea." Invidia îi face pe oameni mai răi decât orice şarpe veninos! lăcomia este un păcat trupesc caracterizat prin pofta nestăpânită de a bea şi a mânca. "De mâncare numai atât să ne folosim, cât să trăim, nu ca să ne facem robi poruncilor poftei. De acest păcat se leagă obezitatea şi alcoolismul care reprezintă două din cele mai importante probleme contemporane ale omului (alături de fumat şi consumul de droguri). mânia presupune supărarea peste măsură pentru orice lucru şi dorinţa de răzbunare pe cei care ne-au făcut (aparent chiar) un rău. "Eu însă vă zic vouă: Că oricine se mânie pe fratele său vrednic este de osândă; şi cine va zice fratelui său: netrebnicule, vrednic va fi de judecata sinedrilului; iar cine va zice: nebunule, vrednic va fi de gheara focului. (Matei 5:22). Mânia este o otravă puternică, cu care a adăpat Diavolul sufletul omenesc. Iată caracteristicile mâniei: când este îndelung păstrată şi hrănită, ea se preface în răutate şi ranchiună. "Soarele să nu apună peste mânia voastră. Nici să nu daţi loc Diavolului." (Efeseni 4:26-27) împreună cu răutatea, se naşte din o nemărginită iubire de sine mânia se transformă in cazuri extreme uciderea celui pe care îl priveşte. Astfel Cain, împins de mânie l-a ucis pe bunul său frate Abel. mânia se înfăptuieşte şi prin defăimare şi clevetire omul prins de mânie "păcătuieşte şi se laudă cu păcatul". lenea este nepăsarea faţă de îndatoririle creştine şi cele sociale. Din ea izvorăşte slăbiciunea fizică şi psihică, lipsurile, îndemnul la furt, ceartă, uitare de Dumnezeu. "Nu fiţi greoi, ci urmăritori ai celor ce, prin credinţă şi îndelungă răbdare, moştenesc făgăduinţele." (Evrei 6:12). "Calea celui leneş e un gard de spini, iar calea celui silitor e netedă." (Pilde 15:19). "În sudoarea feţei tale îţi vei mânca pâinea ta, până te vei întoarce din pământul din care eşti luat; căci pământ eşti şi în pământ te vei întoarce." (Facerea 3:19) De la lene nu e decât un pas până la beţie, care stârneşte o mulţime de alte păcate grele: desfrânarea, batjocurile, clevetirile, hulelele, desele ospeţe, jafurile, călcările de jurământ, jocurile de noroc, înşelăciunile, certurile, bătăile, etc. Cei ce trăiesc în trândăvie sunt supuşi tuturor bolilor şi neputinţelor, căci la fel cum se cloceşte apa stătătoare şi trupul omenesc se strică şi slăbeşte fără mişcare şi osteneală; ei nu au poftă de mâncare, au somn neliniştit, sunt ponegriţi de oameni şi se chinuiesc în sărăcie şi în lipsuri. Se opun lenei: munca, rugăciunea şi cugetarea la poruncile lui Dumnezeu. Păcate împotriva Duhului Sfânt Păcatele împotriva Duhului Sfânt sunt acelea care încalcă conştient şi îndărătnic legea lui Dumnezeu şi adevărurile Sfântului Duh. Ele se opun celor trei mari lucrări ale Harului Sfântului Duh: credinţa, nădejdea, dragostea. Păcatele împotriva credinţei: necredinţa, nepăsarea faţă de adevărurile creştine (vezi articolul mai cuprinzător nepăsarea), închinarea la dumnezei străini (inclusiv idolatria, astrologia), erezia, lepădarea de Biserică, superstiţia, vrăjitoria Păcatele împotriva nădejdii 1) Deznădăjduirea în mila şi bunătatea lui Dumnezeu. Sunt oameni care socotesc că păcatele făcute de ei sunt atât de mari încât nu vor mai putea găsi iertare la Dumnezeu, chiar dacă s-ar pocăi, şi de aceea nu mai încearcă să se îndrepte, ci păcătuiesc mereu (Ioel 2.12-14). De acest păcat s-a făcut vinovat Iuda, care, după ce L-a vândut pe Mântuitorul s-a dus şi s-a spânzurat.(Mt27.5) 2) Încrederea nesocotită în bunătatea lui Dumnezeu. De acest păcat se face vinovat cel ce păcătuieşte neîncetat, şi totuşi crede că Dumnezeu, fiind atotbun, îl va ierta; de asemenea cel ce socoteşte că se va putea mântui numai prin credinţa lipsită de fapte bune (Rom2.4-5; Iac2.26)[22] Păcatele împotriva dragostei 1) Pizmuirea aproapelui pentru harul care i s-a împărtăşit 2) Nepocăinţa până la moarte;nesocotirea darurilor lui Dumnezeu şi a rolului Lui în viaţa noastră prin neacceptarea lucrărilor Sfintei Biserici.[23] Păcatele făcute împotriva Sfântului Duh sunt o cădere totală de har şi sunt de neiertat dacă cel păcătos nu se pocăieşte şi nu renunţă la ele. Păcate strigătoare la cer Greutatea păcatelor strigătoare la cer reclamă o pedeapsă chiar aici pe pământ. Ele strică însuşi chipul lui Dumnezeu din om. Ele sunt: Uciderea[24] Homosexualitatea[25] Asuprirea orfanilor, văduvelor, străinilor[26](vezi articolul mai cuprinzător: Asuprirea orfanilor, văduvelor, străinilor, săracilor, năpăstuiţilor ) Întârzierea sau oprirea plăţii lucrătorilor.[27] Alte păcate Alte păcate sunt: Furtul Vrăjitoria Păcatul jocurilor pe bani Nedreptatea (măsluirea măsurilor, părtinirea, mita şi primirea de daruri, cămătăria, stoacerea de bani prin forţă sau ameninţarea cu forţa şi altele) Nesocotirea părinţilor Nesăbuinţa (lipsa de înţelepciune) Lovirea Nepăsarea Păcatele limbii (minciuna, mărturia mincinoasă, cearta, bârfa, limbuţia, hula şi altele) Gândurile rele Fumatul Drogurile Cauza păcatului şi mijloacele de luptă împotriva lui Jucător la aparat Jetoane pentru jocuri de noroc.jpg Gravură după Jacob Balde- Beţia uscată, Nuremberg, 1658 Bârfe, sculptură, Germania Pinocchio-Enrico Mazzanti, prima ilustraţie (1883) la Le avventure di Pinocchio. Storia di un burattino - colorată de Daniel Donna Cauza păcatului este ispita venită de la Cel-Rău[28] dar care speculează pofta din inima omului[29] Ispita este întotdeauna pe măsura noastră, scrie apostolul Pavel, căci Dumnezeu, care este credincios, nu îngăduie să fim ispitiţi peste puterile noastre ci- continuă apostolul- pregateşte şi mijlocul de a ieşi din ea, de a o răbda.[30]Mijloacele de luptă împotriva ispitei sunt: împotrivirea, veghea, rugăciunea , postul. Apostolul Petru scrie să fim treji, să veghem pentru că potrivnicul oamenilor, diavolul, dă tărcoale, ca un leu care răcneşte şi caută pe cine să înghită, trebuie să ne împotrivim lui fiind tari în credinţă ştiind că fraţii creştini trec prin aceleaşi suferinţe.[31] În Deuteronom stă scris: Numai, ia seama asupra ta, şi veghează cu luare aminte asupra sufletului tău, în toate zilele vieţii tale, ca nu cumva să uiţi lucrurile pe cari ţi le-au văzut ochii, şi să-ţi iasă din inimă; fă-le cunoscut copiilor tăi şi copiilor copiilor tăi.[32] În Psalmi Dumnezeu spune:,, Cine aduce mulţămiri, ca jertfă, acela Mă proslăveşte, şi celui ce veghează asupra căii lui, aceluia îi voi arăta mântuirea lui Dumnezeu.[33] Solomon arată în proverbele sale:,,Calea oamenilor fără prihană este să se ferească de rău; acela îşi păzeşte sufletul, care veghează asupra căii sale.[34]şi ,,Cine păzeşte porunca, îşi păzeşte sufletul; cine nu veghează asupra căii sale, va muri[35] Iisus spune: ,,Vegheaţi dar, căci nu ştiţi ziua, nici ceasul în care va veni Fiul omului."[36] Înainte de arestare, Iisus, cuprins de întristare de moarte, le cere lui Petru, Iacov şi Ioan să vegheze şi să se roage pentru el, avertizându-i că duhul este plin de râvnă dar carnea este neputincioasă, dar aceştia adorm în două rânduri.[37] Apostolii nu reuşesc să scoată un duh rău dintr-un lunatic posedat care pătimea rău, de multe ori căzând în foc şi în apă. Iisus a certat duhul cel rău care a părăsit pe băiat, i-a certat pe apostoli pentru puţina lor credinţă şi le-a spus că acest soi de draci nu iese decât cu post şi cu rugăciune.[38] Rugăciunea va fi lucrătoare doar dacă o vom face cu inima curată, respectând poruncile Domnului. 9Dacă cineva îşi întoarce urechea ca să n-asculte legea, chiar şi rugăciunea lui este o scârbă, spune Solomon. Proorocul Isaia spune: Când vă întindeţi mâinile, Îmi întorc ochii de la voi; şi ori cît de mult v-aţi ruga, n'ascult: căci mâinile vă sînt pline de sînge!``.[39]- şi ,,nelegiuirile voastre pun un zid de despărţire între voi şi Dumnezeul vostru; păcatele voastre vă ascund Faţa Lui şi -L împiedecă să v-asculte! [40] Apostolul Ioan spune:,,Ştim că Dumnezeu n-ascultă pe păcătoşi; ci, dacă este cineva temător de Dumnezeu şi face voia Lui, pe acela îl ascultă.[41] Apostolul Petru arată că bărbaţilor care nu acordă cinstirea cuvenită femeilor, ca unor vase mai slabe şi ca unora care vor moşteni şi ele, împreună cu bărbaţii lor, harul vieţii, le sunt împiedicate rugăciunile.[42] Să ne împotrivim păcatelor chiar şi atunci când ne-au prins în putere. Să cugetăm asupra textelor din cărţile Sfinţilor Părinţi Să ne amintim că, la botez, ne-am lepădat de Satana şi de lucrarea lui. Să ne aducem aminte de cele patru lucruri de pe urmă: Moartea, Judecata de apoi, Raiul şi Iadul Să ne amintim că dulce este păcatul dar veşnicia ce urmează va fi amară. Să scăpăm de gândurile care ne îndeamnă spre păcat. Să fim cu Dumnezeu înainte tot timpul. Să ne păstrăm sufletul cât mai curat tot timpul. Omul păcătos îşi ascunde păcatul Toţi oamenii sunt păcătoşi.[43]prin faptele, vorbele şi gândurile lor. Ceea ce iese din gură spurcă pe om, căci vorbele izvorăsc din inimă, arată Iisus[44] Gura vorbeşte întotdeauna din prisosul inimii, învaţă Mântuitorul.[45] Omul nu-şi poate justifica păcatul[46] şi nici nu se poate curăţi singur de el.[47]. El este înclinat să-şi ascundă păcatul. După ce au păcătuit, Adam şi Eva s-au ascuns de Faţa lui Dumnezeu printre pomii din grădină.[48] În cartea lui Iov, acesta spune că ochiul preacurvarului pândeşte amurgul, îşi zice ,,nimeni nu mă va vedea" şi îşi pune o mahramă pe faţă.[49] În aceeaşi carte Iov spune că el nu şi-a ascuns farădelegile ca oamenii, nu şi-a închis nelegiuirile în sân pentru că se temea de mulţime şi de dispreţul ei.[50] Proorocul Isaia îi căinează pe cei ce-şi ascund planurile dinaintea Domnului, care îşi fac faptele în întuneric şi zic:,,cine ne vede, cine ne ştie?".[51] Solomon spune: ,,cine îşi ascunde fărădelegile nu propăşeşte, dar cine le mărturiseşte, capătă îndurare.[52] Saul inventează diverse pretexte pentru nerespectarea poruncii Domnului de a nimici în război pe amaleciţi, împreună cu vitele lor, spunând întâi că a păzit cuvântul Domnului, apoi că vitele cele mai bune au fost păstrate pentru a fi jetfite Domnului, ca pe urmă să recunoască că a păcătuit.[53]Apostolul Ioan spune că dacă zicem că n-avem păcat, ne înşelăm singuri şi adevărul nu este în noi.[54] Mărturisire, iertare, îndreptare Iisus chemându-l pe Zaheu Omul este chemat să-şi mărturisească păcatele.[55] , să se căiască şi, primind iertarea de la Dumnezeu[56] prin intermediul preoţilor(care au primit această putere de la Hristos prin apostoli-[57]) la spovedanie, să se îndrepte precum David (pentru preacurvie şi uciderea lui Urie-[58], precum Manase (pentru mulţimea de ucideri, vrăjitorie, idolatrie-[59], precum tâlharul de pe cruce (pentru mulţimea fărădelegilor lui[60], precum Zaheu (pentru nedreptăţile comise, care a dăruit jumătate din averea sa şi a reîntors împătrit celor pe care îi nedreptăţise)[61], precum fiul risipitor (pentru irosirea averii în destrăbălare).[62] Păcatul originar, pedeapsa lui Dumnezeu şi eliberarea prin jertfa Mântuitorului Păcatul a intrat în lume din pricina neascultării lui Adam şi Eva care au mâncat din pomul cunoştinţei binelui şi răului.[63] Consecinţa păcatului originar a fost moartea că dat esenţial al condiţiei umane.[64] Întreaga condiţie umană este determinată de păcatul originar: femeia este condamnată la eterna luptă cu şarpele care va fi în cele din urmă biruit (Hristos care va strica lucrările Celui Rău); la suferinţele naşterii şi la o eternă supunere faţă de bărbat[65], bărbatul este condamnat să-şi scoată hrana cu trudă din pământul blestemat.[66] Omul a fost eliberat de păcatul originar prin jertfă de pe cruce a Mântuitorului.[67] Dar urmările păcatului au rămas încă prezente în fibra omului. Uneori în teologia ortodoxă se vorbeşte despre "păcatul originar". Istoria păcatului originar este istoria căderii omului, a lui Adam şi Eva, din legătura sa cu Dumnezeu în Rai, când omul a ales de bunăvoie, sub ispita diavolului, altceva decât cuvântul dătător de viaţă al lui Dumnezeu. Consecinţele păcatului au fost: pe plan sufletesc: moartea sufletească, adică ruperea legăturii directe cu Dumnezeu (în Rai Adam şi Eva vorbeau faţă către faţă cu Dumnezeu) pe plan fizic: boala, suferinţa, moartea fizică Totuşi, teologia ortodoxă nu admite teoria greşită a Bisericii Catolice despre "transmiterea păcatului originar". După această teorie, păcatul originar personal al protopărinţilor Adam şi Eva se transmite de la un om la altul. Din această teorie ar rezulta, în mod direct sau indirect: că sexualitatea (una din "puterile" pe care Dumnezeu le-a pus în om) este rea, de unde în Evul Mediu occidental s-au născut diferite teorii despre "puritate", s-a întărit celibatul preoţilor latini şi alte astfel de erori) că păcatul strămoşesc apasă în mod direct asupra pruncilor nou-născuţi, care în lipsa Botezului nu au mântuire şi merg în iad Pentru Biserica Ortodoxă, ceea ce se transmite nu este păcatul originar în sine (păcatul originar personal al lui Adam şi Eva), ci consecinţele păcatului în firea/natura umană - slăbiciunea, slăbănogeala, boala ei -, pentru că toţi suntem "din acelaşi sânge" (Fapte 17:26): "De aceea, precum printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea, aşa şi moartea a trecut la toţi oamenii pentru că toţi am păcătuit în el" (Romani 5:12). Despre această stare de slăbănogeală a firii umane vorbeşte Apostolul Pavel în Epistola către Romani, capitolul 7. Dumnezeu nu a creat păcatul şi nici nu-l doreşte, dar îl îngăduie pentru a nu afecta libertatea omului, libertate cu care l-a înzestrat alături de demnitate, încă de la creaţie. Demonii s-au făcut demoni de bunăvoie şi nu prin voia lui Dumnezeu şi asemenea lor fac şi unii oameni. Tocmai pentru a nu crea confuzie în jurul noţiunii de "păcat originar", Sfinţii Părinţi şi teologii ortodocşi au preferat să folosească sintagma "păcatul ancestral" (gr. ). Despre eroarea teologică a teoriei transmiterii păcatului originar au scris în secolul XX mai mulţi teologi ortodocşi, între care: Ioan Romanides (teza sa de doctorat, Atena, 1957), Părintele Iustin Popovici (în volumul 1 al Dogmaticii sale), sfântul Ioan Maximovici (în cartea sa despre Maica Domnului), Preasfinţitul Kallistos Ware, Jean-Claude Larchet ş.a. [68] Trăsăturile păcatului După cum reiese şi din definiţie, păcatul este făcut cu bună ştiinţă şi este considerată drept păcat fapta omului care ştie ce face şi nu răul făcut de copiii sub 7 ani sau de cei bolnavi mintal. Păcatul este numai cel făcut cu voie liberă, care are loc când cel care păcătuieşte nu este constrâns de cineva, căci răul făcut împotriva voinţei sale nu se socoteşte drept păcat. Treptele până la căderea în păcat ispita, atacul, momeala - un îndemn spre păcat care vine din interior sau din exterior, se manifestă ca un gând spontan adus de Diavol în minte: "Ce-ar fi dacă ai faci şi tu...?" sau prin alţi oameni însoţirea, pofta - gândul se amestecă cu cel al dracilor iar păcătosul are impresia că este al lui consimţirea - omul acceptă să facă fapta cea rea înfăptuirea - omul păcătuieşte Nu vă speriaţi, orice păcat poate fi biruit! Moduri de păcătuire Sfinţii Părinţi întrevăd trei principale moduri de păcătuire: cu gândul (păcatul gândurilor rele) cu cuvântul (păcatele limbii) cu fapta Unele păcate pe care le gândim le transpunem şi în fapt(unele gânduri de iubire de arginţi, unele gânduri legate de necredinţă, unele gânduri de nepăsare, unele gânduri de lenevire, etc), iar altele nu (unele păcate ale desfrânării, unele gânduri de răzbunare, unele gânduri legate de iubirea de arginţi, unele gânduri de lenevire, unele gânduri de lovire, unele gânduri de jocuri pe bani, etc). Unele păcate ale limbii le continuăm şi în fapte (unele vorbe de mândrie, unele vorbe de nepăsare, unele vorbe legate de necredinţă, etc), iar altele nu (unele păcate ale desfrânării, unele ameninţări, etc). Unele păcate pe care le facem cu fapta sunt precedate de gândurile rele corespunzătoare (gândurile, dorinţele, planurile de a le face), altele nu (mânia, ura, bârfa, unele certuri, unele minciuni, etc) Responsabilitatea unui om în faţa lui Dumnezeu Orice om: este responsabil pentru păcatele săvârşite personal este responsabil pentru binele nefăcut. Păcate pasive a refuza să spui ce ştii ca martor (Lev 5.1) a ocoli un lucru pierdut al aproapelui tău (Deut22.1-4) a refuza să faci un bine pe care ştii să-l faci (Iac4.17) nepăsarea faţă de săraci, orfani, văduve, străini (Iov31.16-20, 31-32, Mt25.31-46) nepăsarea faţă de bolnavi sau cei aflaţi în închisoare (Mt25.31-46) nepăsarea faţă de cel aflat în necaz şi suferinţă (Lc10.25-37) nepurtarea de grijă faţă de ai lui (nevastă şi copiii), şi mai ales de cei din casa proprie (1Tim5.8) Alte păcate pasive când îndemnăm pe alţii la păcat când sfătuim greşit spre păcat când conlucrăm cu altul la păcat când ascundem păcatul şi apărăm păcătoşii când lăudăm păcatele altora când dăm ocazia de sminteală spre păcat Cum poti sti daca esti sincer in pocainta ta sau nu POCAINTA Aceasta întrebare îi framânta pe multi oameni, dar foarte putini sunt în stare sa dea un raspuns. Multi confunda pocainta cu cainta. Mie mi-a luat mult timp sa pot întelege ce înseamna pocainta şi anume ce sens are acest cuvânt în Sfintele Scripturi. Vreau acum sa va împartaşesc ce am înteles cu privire la acest subiect în urma studierii Sfintelor Scripturi mai multi ani la rând. 1. Pocainta înseamna schimbarea gândirii. Cuvântul din limba greaca tradus în limba român pocainta este metanoie de la [meta ] a schimba, şi [noie] minte, gândire. Deci, pocainta este o schimbare a gândirii, a conceptului despre viata. Omul traieşte aşa cum gândeşte. De aceea înteleptul Solomon scrie la Proverbe 4:23 : Pazeşte-ti inima mai mult decît orice, caci din ea ies izvoarele vietii. Omul, din moment ce accepta un lucru în mintea lui, mai devreme sau mai târziu, ajunge sa-l şi înfaptuiasca. Domnul Isus spune la Matei 15:17-20: ce iese din gura, vine din inima, şi aceea spurca pe om. Caci din inima ies gîndurile rele, uciderile, preacurviile, curviile, furtişagurile, marturiile mincinoase, hulele. Iata lucrurile care spurca pe om. (Aici cred ca este nevoie de mentionat ca în vechime oamenii credeau ca inima este locul gândirii şi simturilor). O schimbare adevrata se poate produce în viata unui om numai atunci când acesta îşi schimba gândirea. 2. Pocainta este produsa de Dumnezeu în viata celui care intra în Noul Legmânt. Perioada robiei babilonene a fost una destul de grea pentru poporul Israel. Multi credeau ca Dumnezeu îi va distruge ca natiune. În acest context Dumnezeu le vesteşte ca vor veni zile când va încheia cu ei un Nou Legmânt şi potrivit acestui legmânt le va da o inima noua. La Ieremia 31:33 spune ca Voi pune Legea Mea înlauntrul lor, o voi scrie în inima lor, iar la Ezechiel 11:19-20 spune Le voi da o alta inima, şi voi pune un duh nou în voi. Voi lua din trupul lor inima de piatra, şi le voi da o inima de carne,ca sa urmeze poruncile Mele, sa pazeasca şi sa împlineasca legile Mele; şi ei vor fi poporul Meu, iar Eu voi fi Dumnezeul lor. ( Nu uitati ca orice referinta la inima are în vedere gândirea omului). Acelaşi lucru este scris şi la Ezechiel 36:25-27. Deci, în Noul Legmânt Dumnezeu promite ca va schimba gândirea omului şi aceasta îl va determina pe om sa traiasca o viata în ascultare şi supunere fa de Dumnezeu. 3. Pocainta se produce în viata omului atunci când acesta intra în Noul Legmânt. Ca sa întelegem mai bine când un om intra în Noul Legmânt este important sa întelegem ce înseamna Legmânt. Cuvântul ebraic folosit pentru legamânt este berit şi înseamna o întelegere solemna facuta prin trecerea printre bucile de animal jertfit. În vechime când se încheia un legmânt, se aducea un animal ca jertfa, care era despicat în doua jumatai şi persoanele care intrau în legmânt trebuiau sa treaca printre aceste doua jumatati de animal. Aceasta procedura se mai numea umblarea prin moarte. Prin aceasta partenerii de legmânt îşi jurau unul altuia credincioşie; şi anume ca ei aleg sa moara pentru ei înşişi şi sa triasca pentru a împlini conditiile legmântului. Pe de alta parte ei parca spuneau : aşa sa-mi faca şi mie Dumnezeu (ca acestui animal) daca voi calca conditiile legamântului. De aceea şi Domnul Isus le spune tuturor la Luca 9:23-24: Daca voeşte cineva sa vina dup Mine, sa se lepede de sine, sa-şi ia crucea în fiecare zi, şi sa Ma urmeze. Fiindca oricine va voi sa-şi scape viata, o va pierde; dar oricine îşi va pierde viata pentru Mine, se va mîntui. Cum poate fi un om drept înaintea lui Dumnezeu? Cum poate pactaosul sa fie facut neprihanit? Numai prin Domnul Isus Hristos noi putem fi aduşi în armonie cu Dumnezeu, cu sfintenia Lui. Dar cum putem veni la Domnul Hristos? Multi ridica aceeaşi problema pentru care, în Ziua Cincizecimii, multimea, strapunsa în inima de vinovatia pacatului, a strigat: "Ce sa facem?" Primul cuvânt al raspunsului lui Petru a fost: "Pocaiti-va" (Fapte 2,37.38). Altadata, la scurt timp dupa aceea, el a spus: "Pocaiti-va... şi întoarceti-va la Dumnezeu, pentru ca sa vi se ştearga pacatele" (Fapte 3,19). Pocainta cuprinde în sine o adânca parere de rau de pacatele savârşite şi o continua ferire de a le mai face. Noi nu vom renunta pe deplin la pacat pâna când nu vom ajunge sa simtim pacatoşenia lui; pâna când nu vom ajunge sa-l parasim cu toata inima noastra, pâna atunci nu se va produce adevarata schimbare în viata noastra. Sunt multi aceia care dau greş în a întelege adevarata natura a pocaintei. Multora le pare rau ca au pacatuit şi chiar ajung sa faca o schimbare vizibila în viata lor, aceasta pentru ca se tem ca pacatele lor vor aduce asupra-le suferinte. Dar nu aceasta este pocainta, în sensul biblic. Unii ca aceştia deplâng mai degraba suferinta decât pacatul. Aceasta era amaraciunea lui Esau când a vazut ca a pierdut pentru totdeauna dreptul de întâi nascut. Balaam, înspaimântat de îngerul care statea în calea sa cu sabia scoasa, şi-a recunoscut vina de teama sa nu-şi piarda viata; dar el nu manifesta o adevrata pocainta, o reala parere de rau pentru pacat, nici o întoarcere de la scopurile lui, nici scârba fata de ceea ce este rau. Iuda Iscarioteanul, dupa ce a vândut pe Domnul sau, a strigat: "Am pacatuit, caci am vândut sânge nevinovat" (Matei 27,4). Marturisirea aceasta a fost smulsa sufletului sau vinovat datorita unui simtamânt teribil de condamnare şi a unei teribile aşteptari a judecatii. Urmarile actului sau îl umpleau de groaza, dar nu era patruns de o durere profunda, zdrobitoare de inima pentru faptul ca a vândut pe Fiul nevinovat al lui Dumnezeu şi a lepadat pe Sfântul lui Israel. Faraon, sub influenta plagilor trimise de Dumnezeu, a recunoscut pacatul sau numai pentru a scpa de continuarea pedepsei, dar s-a reîntors la pozitia de sfidare a cerului de îndata ce plagile au încetat. Toti aceştia deplângeau rezultatele pacatului, dar nu erau zdrobiti pentru pacatul în sine. Însa atunci când inima se supune influentei Duhului Sfânt, conştiinta va fi trezita, iar pacatosul va ajunge sa înteleaga ceva din profunzimea şi sfintenia legii lui Dumnezeu, care este temelia guvernarii Sale în ceruri şi pe pamânt. "Lumina aceasta este adevarata Lumina care lumineaza pe orice om, venind în lume", care lumineaza camarile tainice ale sufletului, iar lucrurile ascunse ale întunericului sunt aduse la lumina (Ioan 1,9). Simtamântul vinovatiei pune stapânire pe minte şi inima. Pacatosul întelege acum dreptatea lui Dumnezeu şi îi este groaz sa apara, în vinovatia şi întinarea lui, înaintea Celui care cerecteaza inimile. El vede iubirea lui Dumnezeu, frumusetea sfinteniei şi bucuria curatiei; el doreşte atunci din inima sa fie curatit şi readus în legtura cu cerul. Rugaciunea lui David, dupa caderea sa, ilustreaza natura adevaratei cine pentru pacatul savârşit. Pocainta sa a fost sincera şi profunda. El n-a facut nimic ca sa-şi micşoreze vina; rugaciunea sa n-a fost nicidecum inspirata de dorinta de a scapa de amenintarea judecatii. David a vazut grozavia pacatului sau; şi-a dat seama de josnicia sufletului sau şi îi era scârba de pacatul sau. El s-a rugat nu numai pentru iertare, ci şi pentru curatia inimii. El tânjea dupa bucuria sfintirii : spre a fi iaraşi în armonie şi comuniune cu Dumnezeu. Iata limbajul sufletului sau apasat: "Ferice de cel cu faradelegea iertata; şi de cel cu pacatul acoperit! Ferice de omul caruia nu-i tine în seama Domnul nelegiuirea, şi în duhul caruia nu este viclenie!" Psalmul 32,1.2. "Ai mila de mine, Dumnezeule, în bunatatea Ta! Dupa îndurarea Ta cea mare, şterge faradelegile mele! Caci îmi cunosc bine faradelegile, şi pacatul meu sta necurmat înaintea mea Curateşte-ma cu isop, şi voi fi curat; spala-ma şi voi fi mai alb decât zapada Zideşte în mine o inima curata, Dumnezeule , pune în mine un duh nou şi statornic! Nu ma lepda de la fata Ta, şi nu lua de la mine Duhul Tau cel Sfânt. Da-mi iarşi bucuria mântuirii Tale; şi sprijineşte-ma cu un duh de bunvointa! Izbaveşte-ma de vina sângelui varsat, şi limba mea va lauda îndurarea Ta!" Psalmul 51,1-14 Nu sta în puterea noastra sa dam pe fata o astfel de pocainta; ea se dobândeşte numai prin Domnul Hristos, care S-a înaltat la cer şi a dat daruri oamenilor. Dar tocmai aici, în acest punct, multi pot greşi şi, de aceea, nu mai ajung sa primeasca ajutorul pe care Domnul Hristos doreşte sa li-l dea. Aceştia gândesc ca nu pot veni la Domnul Hristos pâna când mai întâi nu se pocaiesc şi ca pocainta îi pregateşte pentru iertarea pacatelor lor. Este adevrat ca pocainta precede iertarea pacatelor; caci numai inima zdrobita şi smerita va simti nevoia unui Mântuitor. Dar oare trebuie ca pacatosul sa aştepte pâna când va fi pocait şi numai dupa aceea sa vina la Domnul Isus? Trebuie oare sa facem din pocainta un obstacol între pacatos şi Mântuitor? Sfânta Scriptura nu ne învata ca pacatosul trebuie ca mai întâi sa se pocaiasca şi numai dupa aceea va putea sa dea curs invitatiei Domnului Hristos: "Veniti la Mine, toti cei truditi şi împovarati şi Eu va voi da odihna" (Matei 11,28). Ceea ce conduce pe pacatos la adevarata pocainta este puterea mântuitoare a Domnului Hristos. Apostolul Petru clarifica aceasta problema în cuvântul adresat iudeilor când zice: "Pe acest Isus, Dumnezeu L-a înaltat cu puterea Lui, şi L-a facut Domn şi Mântuitor, ca sa dea lui Israel pocainta şi iertarea pacatelor" (Fapte 5,31). Noi nu putem nicidecum sa ne pocaim fara ca Duhul lui Hristos sa trezeasca conştiinta, dupa cum nu putem fi iertati de pacatele noastre fara Domnul Hristos. Domnul Hristos este izvorul oricaror impulsii bune. Numai El poate sadi în inima vrajmaşie fata de pacat. Orice dorinta dupa adevr şi curie, convingerea cu privire la propria noastr pacatoşenie constituie dovada faptului ca Duhul Sau Sfânt lucreaza în inimile noastre. Domnul Hristos spunea: "Şi dupa ce voi fi înaltat de pe pamânt, voi atrage la Mine pe toti oamenii" (Ioan 12,32). Domnul Hristos trebuie sa fie descoperit pacatosului ca Mântuitor care a murit pentru pcatele lumii. Privind la Mielul lui Dumnezeu înaltat pe crucea Golgotei, taina mântuirii începe sa se descopere mainii noastre, iar bunatatea lui Dumnezeu ne conduce la pocainta. Prin moartea Sa pentru cei pacatoşi, Domnul Hristos a dat pe fata o iubire mai presus de întelegerea noastra. Pe masura ce pacatosul o contempla, dragostea aceasta îi înduioşeaza inima, îi impresioneaza mintea şi îi conduce sufletul la cainta. Este adevarat ca, uneori, oamenii încep sa se ruşineze de caile lor pacatoase şi se lase de unele din obiceiurile lor rele, înainte de a fi conştienti de faptul ca sunt atraşi spre Hristos. Dar ori de câte ori aceştia depun eforturi de a produce o reforma în viata lor dintr-o dorinta sincera de a face ceea ce este drept, puterea lui Hristos este aceea care-i determina la aceasta. O influenta mai presus de cunoaşterea lor lucreaza asupra sufletului, conştiina este trezita, iar manifestarea vietii lor este schimbata în bine. În timp ce Domnul Hristos îi atrage sa priveasca la crucea Sa, sa priveasca pe Acela care a fost pironit pentru pacatele lor, poruncile lui Dumnezeu revin în conştiinta. Stricaciunea vietii lor şi pacatul adânc înradacinat în suflet le sunt descoperite. Ei încep atunci sa înteleaga ceva din neprihnirea Domnului Hristos şi exclama: "Ce este oare pacatul, ca a trebuit sa ceara un sacrificiu atât de mare pentru mântuirea victimelor lui? Toate aceasta dragoste, toata aceasta suferinta, toata aceasta umilinta au fost oare necesare pentru ca noi sa nu pierim, ci sa avem viata veşnica?" Pacatosul se poate opune acestei iubiri divine, el poate refuza sa se lase atras de Hristos; dar daca nu se va opune, atunci va fi atras de Hristos. Întelegerea Planului de Mântuire îi va conduce la piciorul crucii în adânca pocainta de pacatele sale, care au pricinuit suferintele Fiului mult iubit al lui Dumnezeu. Aceasta vointa divina care lucreaza asupra lucrurilor din natura vorbeşte şi inimilor oamenilor, dând naştere în fiinta lor unei dorinte inexprimabile dupa ceva care le lipseşte. Lucrurile firii, ale pacatului nu-i mai satisfac. Duhul lui Dumnezeu îi îndeamna mereu sa caute numai acele lucruri care le pot da pace şi linişte : harul lui Hristos, bucuria sfintirii. Prin mijloace vazute şi nevazute, Mântuitorul nostru lucreaza continuu ca sa atraga inimile oamenilor de la placeri care nu satisfac, placeri ale pacatului, la binecuvântarile veşnice pe care le pot primi în Hristos. Tuturor acestor suflete care cauta în van sa bea din fântânile fara apa ale pacatului li se adreseaza chemarea divina: "Celui ce îi este sete, sa vina, cine vrea, sa ia apa vietii fara plata" (Apocalips 22,17). Voi, care simtiti în inimile voastre dorinta dupa ceva mai bun decât poate oferi lumea pacatului, recunoaşteti aceasta dorinta a sufletului vostru ca fiind vocea lui Dumnezeu! Cereti de la El sa va dea pocainta, rugati-L sa va descopere pe Domnul Hristos în nemarginita Lui dragoste şi desvârşita curatie. În viata Domnului Hristos principiile legii lui Dumnezeu, iubirea fata de Dumnezeu şi oameni, au fost în mod desavârşit exemplificate. Bunatatea, iubirea neegoista constituiau viata Sa. Numai când privim la El şi când lumina fetei Mântuitorului nostru se revarsa asupra noastra, numai atunci ajungem sa vedem pacatoşenia inimilor noastre. Ca şi Nicodim altadata, poate ca şi noi ne amagim cu ideea ca viata noastra este dreapta, iar caracterul nostru moral este corect, tragând concluzia ca nu trebuie sa ne mai umilim inima înaintea lui Dumnezeu, asemenea pacatosului de rând. Când însa lumina de la Domnul Hristos lumineaza sufletele noastre, numai atunci putem vedea cât suntem de pacatoşi, numai atunci putem recunoaşte egoismul faptelor noastre şi vrajmaşia noastra împotriva lui Dumnezeu, care au mânjit fiecare act al vietii. Atunci vom întelege ca neprihanirea noastra este cu adevarat asemenea unor cârpe murdare şi ca numai sângele Domnului Hristos ne poate curati de orice întinaciune a pacatului şi ne poate reînnoi inimile facându-le ca a Lui. O singura raza a slavei lui Dumnezeu, o singura licarire a curatiei Domnului Hristos care patrunde în suflet fac ca fiecare pat de necuratie sa apara dureros de clar descoperind diformitatea şi defectele caracterului omenesc. Aceasta va pune în evidenta dorintele nesfintite, necredincioşia inimii şi necuratia buzelor. Actele de neascultare ale pacatosului, prin care acesta desconsidera legea lui Dumnezeu ca fiind fara valoare, îi sunt înfatişate privirii şi întelegerii, iar spiritul sau este copleşit şi mâhnit sub influenta cercetatoare a Duhului lui Dumnezeu. El se dezgusta de sine însuşi atunci când vede caracterul curat şi fara pata al Domnului Hristos. Când profetul Daniel a privit slava ce înconjura pe solul ceresc care a fost trimis la el, a fost copleşit de simtamântul propriei sale slabiciuni şi imperfectiuni. Descriind efectul acestei scene minunate el spune: "Puterile m-au lasat, culoarea mi s-a schimbat, fata mi s-a slutit şi am pierdut orice vlaga" (Daniel 10,8). Sufletul mişcat în acest fel va urî egoismul, va detesta iubirea de sine şi va cauta : prin neprihanirea Domnului Hristos : acea curatie a inimii care este în armonie cu legea lui Dumnezeu şi cu caracterul Domnului Hristos. Apostolul Pavel spune ca "cu privire la neprihanirea pe care o da legea" : în ceea ce priveşte faptele exterioare : el era "fara prihana" (Filipeni 3,6); dar atunci când a înteles caracterul spiritual al legii, s-a recunoscut ca pacatos. Judecând dupa litera legii, aşa cum oamenii o aplica manifestarii exterioare a vietii, el s-a abtinut de la pacat; dar când a privit în profunzimea preceptelor sfinte, el s-a vazut pe sine aşa cum îl vedea Dumnezeu şi atunci s-a plecat în umilinta şi şi-a marturisit vina. El a declarat: "Odinioara, fiindca eram fara lege, traiam; dar când a venit porunca, pacatul a înviat, şi eu am murit" (Romani 7,9). Când el a înteles natura spirituala a legii, pacatul i-a aparut în toata hidoşenia lui, iar pretuirea de sine a disparut. Dumnezeu nu considera toate pacatele ca find egale; exista grade de vinovatie, în aprecierea Sa, ca şi în cea a omului; dar oricât de neînsemnat ar parea în ochii oamenilor un pcat sau altul, nici un pacat nu este mic înaintea lui Dumnezeu. Judecata omului este partinitoare, nedesvârşita, dar Dumnezeu apreciaza toate lucrurile aşa cum sunt în realitate. De pilda, un betiv este dispretuit şi i se spune ca pcatul sau îl va exclude din împaratia cerurilor; în timp ce mândria, egoismul şi lacomia ramân, prea adesea, nemustrate. Totuşi, aceste pacate sunt în mod deosebit ofensatoare pentru Dumnezeu, pentru ca sunt contrare bunatatii caracterului Sau, acelei iubiri neegoiste care formeaza atmosfera lumilor necazute în pacat. Cel care cade în unele pacate grele poate ajunge sa aiba un simtamânt de ruşine, sa-şi vada nimicnicia şi sa simta nevoia dupa harul lui Hristos, dar mândria nu simte aceasta nevoie şi, în acest fel, ea închide inima în fata Domnului Hristos şi a binecuvântarilor nespus de mari pe care El a venit sa ni le dea. Sarmanul vameş din parabola Domnului, care se ruga: "Dumnezeule, ai mila de mine, pacatosul" (Luca 18,13), se socotea pe sine ca un om foarte rau, foarte pacatos, şi ceilalti îl vedeau în aceeaşi lumina; dar el a ajuns sa-şi dea seama de nevoia lui spirituala şi a venit înaintea lui Dumnezeu cu povara de vinovatie şi ruşine, implorând mila Sa. Inima sa era deschisa ca Duhul lui Dumnezeu sa-Şi fac lucrarea şi sa-l elibereze de sub puterea pacatului. Rugaciunea fariseului mândru şi încrezator în propria sa neprihnire a aratat ca inima sa era închisa influentei Duhului Sfânt. Datorita departarii de Dumnezeu, el nu avea simtamântul propriei nelegiuiri în contrast cu desvârşirea sfinteniei divine. El nu simtea nici o nevoie şi de aceea n-a primit nimic. Daca ajungi sa-ti dai seama de pacatoşenia ta, nu aştepta sa te faci singur mai bun. Sunt multi aceia care gândesc ca nu sunt destul de buni pentru a veni la Domnul Hristos. Aştepti sa devii mai bun prin propriile tale eforturi? "Poate un etiopean sa-şi schimbe pielea, sau un pardos sa-si schimbe petele? Tot aşa, ati putea voi sa faceti binele, voi care sunteti deprinşi sa faceti raul?" (Ieremia 13,23). Ajutorul nostru este numai în Dumnezeu. Noi nu trebuie sa aşteptam convingeri mai temeinice sau ocazii mai bune sau caractere mai sfinte. Prin noi înşine nu putem face nimic. Noi trebuie sa venim la Hristos aşa cum suntem. Dar nimeni sa nu se amageasca pe sine cu gândul ca Dumnezeu, în marea Sa iubire şi mila, va mântui chiar şi pe cei care au respins harul Sau. Pacatoşenia nespus de mare a pacatului poate fi înteleasa numai în lumina crucii de pe Golgota. Cei care sustin ca Dumnezeu este prea bun ca "sa arunce afara" pe cei pacatoşi, sa priveasca Golgota. Ea a avut loc pentru ca n-a existat o alta cale prin care omul sa poat fi mântuit, pentru ca fara acest sacrificiu era imposibil pentru neamul omenesc sa scape de puterea mânjitoare a pacatului şi sa fie readus în comuniune cu fiintele sfinte : pentru ca era imposibil pentru ei sa devin partaşi vieiti spirituale : de aceea, Domnul Hristos a luat asupra Sa vinovatia neascultarii şi a suferit în locul pacatosului. Iubirea, suferintele şi moartea Fiului lui Dumnezeu marturisesc despre teribila grozvie a pacatului şi declara ca nu exista nici o alta scapare de sub puterea lui, nici o speranta pentru o viata mai înalta decât prin supunerea inimii noastre Domnului Hristos. Adesea, cei care nu doresc sa vin la pocainta se scuza spunând despre cei ce marturisesc a fi creştini: "Eu sunt tot aşa de bun ca şi ei. Ei nu sunt mai altruişti, mai supuşi sau mai prevazatori în comportamentul lor de cum sunt eu. Ei sunt tot atât de mult iubitori de placeri şi necumpatati ca şi mine". În acest fel ei fac din greşelile altora o scuza pentru propria lor neglijare a datoriei. Dar pacatele şi defectele altora nu pot fi o scuza pentru nimeni, caci Domnul Dumnezeu nu ne-a dat ca model nişte fiinte omeneşti greşite. Fiul nepatat al lui Dumnezeu ne-a fost dat ca exemplu, iar aceia care se plâng de comportarea rea a celor ce marturisesc a fi creştini ar trebui sa fie exemple de vietuire mai buna şi mai nobila. Daca ei au o conceptie aşa de înalta despre ceea ce înseamna a fi creştini, nu este oare pacatul lor cel putin tot atât de mare? Ei ştiu ceea ce este drept şi totuşi refuza sa faca. Feriti-va de o îndelungata amânare! Nu lasati la o parte lucrarea de parasire a pacatelor şi de cautare a curatiei de inima prin Domnul Hristos. Aici au greşit mii şi mii de oameni spre pierzarea lor veşnica. Nu vreau sa staruiesc aici asupra scurtimii şi nesigurantei vietii; dar exista un teribil pericol : un pericol insuficient de bine înteles : în a tot amâna ascultarea de vocea Duhului Sfânt al lui Dumnezeu şi a alege a trai viata cea fara pacat, caci de fapt aceasta este în realitate cauza care produce amânarea. Pacatul, oricât de mic ar fi el considerat, nu poate fi îngaduit decât cu primejdia pierderii veşnice. Lucrul pe care nu ajungem sa-l biruim ne va birui el pe noi şi va lucra la pierderea noastra veşnica. Adam şi Eva au cautat sa-şi linişteasca vocea conştiintei, ca un lucru de o aşa mica importanta de a mânca din fructul oprit nu putea avea urmari aşa de teribile ca cele aratate de Dumnezeu. Dar acest lucru mic, neînsemnat a constituit calcarea legii sfinte şi de neschimbat a lui Dumnezeu, a separat pe om de Dumnezeu, a deschis porti largi mortii şi a adus vaiuri negândite asupra lumii. Veac dup veac se ridica de pe pamântul nostru un strigat continuu de jale, şi întreaga creatiune geme şi suspina ca o consecinta a neascultarii omului. Chiar cerul a simtit efectele rascularii lui împotriva lui Dumnezeu. Golgota sta ca un monument al aducerii aminte a sacrificiului nespus de mare ce a fost cerut ca ispaşire pentru calcarea legii divine. Sa nu consideram deci pcatul ca fiind un lucru neînsemnat. Orice fapta de nelegiuire, orice neglijare sau respingere a harului lui Hristos are repercursiuni asupra celui în cauza; acestea împietresc inima, pervertesc vointa, întuneca întelegerea şi nu numai ca te fac mai putin dispus, dar şi mai putin capabil sa te supui blândelor îndemnuri ale Duhului Sfânt al lui Dumnezeu. Multi cauta sa-şi linişteasca conştiinta tulburata gândind ca pot schimba cursul vietii lor rele atunci când doresc sa faca acest lucru, ca pot sa trateze cu uşurinta invitatiile harului lui Dumnezeu şi totuşi sa fie din nou impresionati de ele. Ei gândesc ca dupa ce au dispretuit Duhul harului, dupa ce au ales sa-şi aşeze influenta de partea lui Satana, la un moment dat, constrânşi de împrejurari extreme, îşi pot schimba cursul vietii. Dar acest lucru nu este aşa de uşor de realizat. Experienta, educatia din tot cursul vietii au modelat în aşa masura caracterul, încât în asemenea împrejurari putini mai sunt aceia care doresc sa fie schimbati dupa chipul Domnului Hristos. Chiar numai o singura trasatura rea de caracter, o singura dorinta pacatoasa cultivata perseverenta vor face : în cele din urma : fara efect puterea Evangheliei. Orice îngaduinta pacatoasa adânceşte aversiunea sufletului fata de Dumnezeu. Pacatosul care da pe fata o indiferenta total fata de adevarul divin va culege ceea ce a semanat. În toata Biblia nu gasim un avertisment mai serios adresat celor care trateaza cu uşurinta raul decât cuvintele înteleptului, care spune ca "cel rau este prins în însaşi nelegiuirea lui" (Proverbe 5,22). Domnul Hristos este gata sa ne elibereze de pacat, dar El nu forteaza niciodata vointa; şi daca prin pacatuire continua, vointa a ajuns cu totul robita şi noi nu dorim sa ne eliberm şi nu vrem sa primim harul Sau, ce ar putea face El mai mult? Ne-am nimicit singuri prin respingerea hotrâta a iubirii Sale. "Iata ca acum este vremea potrivita; iata ca acum este ziua mântuirii" (2 Corinteni 6,2). "Astazi, daca auziti glasul Lui, nu va împietriti inimile" (Evrei 3,7.8). "Omul se uita la ceea ce izbeşte ochii, dar Domnul se uita la inima" : inima omeneasca, cu sentimentele ei contradictorii de bucurie şi necaz; inima ratacitoare şi schimbatoare este salaşul multor necuratii şi înşelaciuni (1 Samuel 16,7). Domnul însa cunoaşte motivele, intentiile şi scopurile ei. Veniti la El cu inimile mânjite, aşa cum sunt! Asemenea psalmistului, deschideti larg camarile inimii voastre înaintea ochiului atoatevazator, spunând: "Cerceteaza-mi, Dumnezeule, şi cunoaşte-mi inima! Încearca-ma şi cunoaşte-mi gândurile. Vezi daca sunt pe o cale rea şi du-ma pe calea veşniciei" (Psalmul 139,23.24). Multi accepta religia numai cu mintea, o forma a sfintirii, pe când inima nu este curata. Rugaiunea noastra ar trebui sa fie însa: "Zideşte în mine o inima curata, Dumnezeule, pune în mine un duh nou şi statornic" (Psalmul 51,10). Ocupati-va în mod sincer de mântuirea voastra! Fii tot aşa de zeloşi şi de staruitori în aceasta, cum ai fi daca viata aceasta trectoare v-ar fi în primejdie! Problema aceasta trebuie rezolvata între Dumnezeu şi voi înşiva, rezolvata pentru veşnicie. Numai o falsa speranta, şi nimic mai mult va constitui ruina voastra. Studiati Cuvântul lui Dumnezeu cu multa rugaciune! Acest Cuvânt prezinta înaintea voastra legea lui Dumnezeu şi viata Domnului Hristos, marile principii ale sfintirii, fara de care "nimeni nu va vedea pe Dumnezeu" (Evrei 12,14). Cuvântul lui Dumnezeu convinge de pacat; el descopera în mod clar calea mântuirii. Dati-i ascultare, caci este vocea lui Dumnezeu care vorbeşte inimii voastre! Când ajungeti sa vedeti grozavia pacatului, cum şi pe voi înşiva, aşa cum sunteti în realitate, nu disperati! Domnul Hristos a venit sa mântuiasca pe cei pacatoşi. Noi nu trebuie sa-L împacam pe Dumnezeu cu noi, ci : o, minunata iubire! : "Dumnezeu era în Hristos, împacând lumea cu Sine" (2 Corinteni 5,19). El doreşte nespus de mult sa câştige pentru Sine : prin iubirea Sa : inimile copiilor Sai înstrainati de El. Nici un parinte pamântesc nu poate fi atât de rabdator cu greşelile şi scaderile copiilor si, aşa cum este Dumnezeu cu aceia pe care-i cauta sa-i mântuiasca. Nimeni nu poate mijloci cu atâta caldura pentru cel pacatos. Buzele omeneşti n-au adresat niciodata invitatii aşa de iubitoare celor ratacitori, aşa cum face El. Toate fagaduintele Sale, toate avertizarile Sale nu sunt decât suspinurile iubirii Sale nemarginite. Când Satana vine şi-ti şopteşte ca eşti un mare pacatos, priveşte în sus, spre Rascumparatorul tau şi vorbeşte despre meritele Sale! Privind la lumina Sa vei fi ajutat. Recunoaşte-ti pacatele, dar spune vrajmaşului ca "Hristos însuşi a venit în lume ca sa mântuiasca pe cei pacatoşi" şi ca tu vei putea fi salvat prin iubirea Lui nemarginita (1 Timotei 1,15). Domnul Isus a pus lui Simon o întrebare cu privire la cei doi datornici. Unul datora domnului sau o mica suma de bani, iar altul îi datora o suma imensa, dar el i-a iertat pe amândoi. Domnul Hristos a întrebat apoi pe Simon: care dintre cei doi datornici va iubi mai mult pe domnul sau. Simon a raspuns: "Socotesc ca acela caruia i-a iertat mai mult" (Luca 7,43). Noi am fost mari pacatoşi, dar Domnul Hristos a murit pentru ca sa putem fi iertati. Meritele jertfei Sale sunt cu totul îndestultoare pentru a fi prezentate Tatalui în favoarea noastra. Aceia carora le-a iertat mult îl vor iubi mult şi vor sta aproape de tronul Sau, laudându-L pentru iubirea Sa cea mare şi pentru sacrificiul Sau suprem. Numai atunci când vom întelege pe deplin dragostea lui Dumnezeu, numai atunci vom întelege mai bine urâciunea şi grozavia pacatului. Când ajungem sa vedem lungimea scarii care a fost coborâta pentru noi, când întelegem ceva din sacrificiul infinit pe care Domnul Hristos l-a facut în favoarea noastra, numai atunci inima se topeşte de duioşie şi cainta. Cum să învingem păcatul Întrebarea se pune: "Cum să nimicesc păcatul din viaţa mea? Cum să fac acest lucru?" Daţi-mi voie să vă dau câteva principii scurte - de bază şi foarte directe. Dacă trăieşti după Duhul şi eşti condus spre viaţa veşnică datorită mântuirii tale, Duhul care este în tine îţi dă putere să omori faptele cărnii. Întrebarea se pune: "Bine, bine, dar cum fac acest lucru? Sunt de acord cu faptul că puterea se află acolo, către ea înclină viaţa mea, acesta este drumul pe care merg, vreau să văd Duhul lucrând mai mult şi mai mult acest lucru. Dar cum ajung în acel punct? Cum ajung la acea victorie? Cum dobândesc această trăsătură? Cum poate ea deveni o obişnuinţă? Cum să fac acest lucru?" 1. Recunoaşte prezenţa păcatului în firea ta. Ştii de ce (cred aceasta din toată inima) majoritatea creştinilor este învinsă de păcat în cele mai multe cazuri? Din cauză că păcatul i-a înşelat atât de mult încât nu ajung niciodată cu adevărat în punctul în care să evalueze sincer realitatea. Ei nu tratează problema. Petreci atât de mult timp din viaţă încercând să-ţi justifici păcatul, ca şi când ar fi un obicei al personalităţii tale sau un produs al mediului în care trăieşti. Petreci atât de mult timp îndulcind diferitele tipuri de păcate cu care te-ai deprins, ca şi cum ar fi simple particularităţi ale individualităţii proprii, sau un gen de predilecţie prenatală pe care a avut-o mama ta, sau le dai o altă interpretare. Ai devenit atât de dibace (şi noi toţi am devenit aşa) în acoperirea realităţii păcatului nostru, încât nu-l mai vedem, astfel că nu-l mai tratăm; pentru că, de fapt, nu-l mai recunoaştem ca păcat în primă instanţă. Orice gen de biruinţă spirituală începe atunci când îţi identifici duşmanul. Adică, e vechea poveste, "Dacă nu ştii care îţi este ţinta, cum vei putea s-o atingi?" Cum voi putea elimina din viaţa mea acel ceva pe care nici nu-l consider necesar a fi eliminat? Păcatul nu este doar rău, este şi înşelător. Este înşelător! Şi este acolo, crede-mă, este acolo. John Owens avea dreptate. El a spus cu privire la păcat: Nu are uşi pe care să le deschizi. Nu are nevoie de un motor ca să funcţioneze. Zace în mintea, în gândurile noastre. Îl aflăm în voinţa noastră. Se află în înclinaţia afecţiunilor noastre. Se simte atât de acasă în sufletul nostru. Se află acolo! Dar, fără-ndoială este acoperit. Vă amintiţi când David a spus: "Păzeşte-mă de păcatele secrete, de păcatele ascunse"? Şi pentru a-l nimici, trebuie mai întâi să-l recunoşti, trebuie să-l depistezi. Psalmul 139 versetul 23 este un verset bun, (Psalm 139:23); vă amintiţi? "Cercetează-mă, Dumnezeule, şi cunoaşte-mi inima! Încearcă-mă şi cunoaşte-mi gândurile! Vezi dacă este..." ce anume? "...o cale rea în mine."(GBV) Ajută-mă să-mi văd păcătoşia. Vreau s-o văd aşa cum este. Vreau să ajung la rădăcina ei. Din acest motiv psihoterapia contemporană este atât de greşită; în loc să trateze realitatea stării spirituale prezente, ea tinde să te târască în trecut şi să găsească pe altcineva vinovat pentru problema ta. Trebuie să tratezi orice lucru care îţi slăbeşte viaţa. Tu trebuie să faci acest lucru. Nu te lăsa înşelat de cât de bun eşti. Crede-mă, păcatul este în tine şi este ticălos şi ţâşneşte prin crăpăturile aşa zisei tale dreptăţi. Iese la suprafaţă prin mânie şi cuvinte amare, gânduri rele, critică, îngâmfare, lipsă de înţelegere, nerăbdare, rugăciuni slabe, gânduri imorale şi chiar păcate făţişe. Ai ajuns să-ţi cunoşti slăbiciunile. Profetul Hagai în capitolul 1 spune de două ori, în versetele 5 şi 7: "Luaţi aminte la căile voastre! Luaţi aminte la căile voastre!" Priveşte adânc în inima ta. 1Împăraţi 8:38 spune "îşi va cunoaşte rana din inima sa" (GBV). Cunoaşte-ţi rana din inimă! Şi Pavel în Efeseni 4:22 vorbeşte despre poftele înşelătoare. Trebuie să începi prin a-ţi examina propria viaţă pentru a vedea realitatea a ceea ce este cu adevărat acolo. 2. O inimă aţintită asupra lui Dumnezeu. Al doilea pas. Pentru ca să câştigi această biruinţă, triumful ei, şi pentru ca să vezi puterea Duhului lui Dumnezeu începând să-ţi dea putere asupra firii nerăscumpărate, putere pe care şi tu şi Dumnezeu o doriţi, trebuie să ai o inimă aţintită asupra lui Dumnezeu. O inimă aţintită asupra lui Dumnezeu. Psalmistul spune în Psalmul 57:7 "Inima mea este tare, Dumnezeule, inima mea este tare." Ce vreau să spun cu asta? Devotament neîmpărţit faţă de Dumnezeu! Atunci vorbim de integritate în viaţa spirituală când suntem predaţi în întregime lui Dumnezeu. Ce vreau să spun cu acest lucru? Ce vreau să spun prin acest context este că nu poţi păstra păcatul în nici un domeniu al vieţii tale. Nu poţi să-l îndepărtezi în cea mai mare parte, şi totuşi, să păstrezi un domeniu neatins. Nu poţi să-l înfometezi şi să-l omori într-un anumit domeniu, şi într-altul să-l hrăneşti pentru ca să crească. Dacă îl laşi să trăiască într-un colţ, se va întinde peste tot, va năpădi întreaga suprafaţă. Este cea mai dăunătoare buruiană din lume, creşte cel mai rapid. Nu se va limita doar la un singur răzor, va cuprinde totul. Psalmistul a spus în Psalmul 119, versetul 6: "Atunci nu-mi va fi ruşine." Când? Când nu-ţi va fi ruşine? "Când voi lua seama la toate poruncile Tale" (Buc. 2001). Viaţa mea nu va urma un curs drept, nu va fi lipsită de ruşine până ce nu voi lua seama aşa cum se cuvine la fiecare poruncă a lui Dumnezeu. Aceasta înseamnă a trata fiecare păcat din viaţa mea. Singura viaţă care va fi lipsită de ruşine va fi cea care este îndreptată în întregime către Dumnezeu; viaţa în care orice lucru a fost tratat. 3. Meditează asupra Cuvântului. Meditează asupra Cuvântului. Umplerea cu Duhul este pusă la acelaşi nivel în Coloseni 3 cu a lăsa ca Cuvântul să locuiască din belşug în inimile voastre. Când Cuvântul este cel care te controlează, când îţi controlează gândurile, când se întâmplă ceea ce spune psalmistul: "meditez la el zi şi noapte", când este ascuns acolo "ca să nu păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu", atunci ai un factor de control în viaţa ta. Calea de a omorâ păcatul în viaţa ta este de a-l hrăni cu Scriptura. Este ca o otravă. Va otrăvi păcatul. Hrăneşte o viaţă păcătoasă cu Scriptura -- ea va fi otrăvită! Oricare ar fi lucrul care îţi controlează gândirea, care îţi controlează comportamentul; astfel că înveţi să laşi afară gunoiul şi să hrăneşti păcatul, păcatul care a rămas înăuntru, în viaţa ta, cu o dietă strictă ce constă din adevărul glorios al lui Dumnezeu, adevăr care va otrăvi păcatul. Trebuie să te dedici Cuvântului. Trebuie să te umpli de Cuvânt. Trebuie să asculţi Cuvântul propovăduit şi explicat. Tu însuţi trebuie să-l înveţi şi să meditezi la el zi şi noapte. 4. Ai părtăşie cu Dumnezeu în rugăciune. Aceste lucruri sunt de bază. Cel de-al patrulea, şi foarte important, este acela de a avea părtăşie cu Dumnezeu în rugăciune. Comunică cu Dumnezeu în rugăciune. Acest lucru presupune a te întoarce la primul punct pe care ţi l-am arătat. Adevărata rugăciune face ca inima să îşi simtă caracterul josnic şi reînnoieşte ura faţă de păcat. Adevărata rugăciune face acest lucru. Jown Owens a spus: "Cel care se roagă lui Dumnezeu pentru îndepărtarea păcatului, se roagă şi pentru inima lui, ca ea să deteste păcatul." La un moment dat în viaţa ta de rugăciune, vei simţi nevoia să fii sincer. Vei simţi nevoia să fii sincer. Şi va trebui să începi să-I spui lui Dumnezeu: "Vreau să îmi descoperi păcatul, vreau să-l scoţi la suprafaţă. Vreau să mi-l arăţi. Vreau ca să sufli peste praful care îl acoperă. Vreau să dai la o parte toate acele lucruri din viaţa mea care l-au ascuns, pentru ca să devină manifest şi vizibil înaintea ochilor mei. Vreau să văd realitatea păcatului meu. Vreau să mi-l arăţi aşa cum este." Aceasta face parte din părtăşia ta cu Dumnezeu. Când te rogi lui Dumnezeu fii sincer în mărturisirea ta. Tu poţi spune că îţi mărturiseşti păcatele, dar până ce nu spui: "Dumnezeule, arată-mi toate păcatele vieţii mele, descoperă-mi-le pe toate, adu la lumină fiecare colţ al vieţii mele. Scoate-l la lumină şi fă ca să fie şi pentru mine la fel de detestabil cum este pentru Tine, şi dă-mi putere ca să-l văd îndepărtându-se." Acest gen de rugăciuni arată adevăratele rugăciuni de pocăinţă. Am crezut întotdeauna că, atunci când îţi mărturiseşti cu sinceritate păcatele există un mic P.S. (post scriptum) pe care îl adaugi la sfârşit, atunci când spui: "Doamne, iartă-mă pentru acest păcat", şi întotdeauna adaugi, dacă mărturisirea ta este veritabilă, "Şi Doamne, fă ca niciodată să nu îl mai fac". Acesta este strigătul inimii mele. Şi atunci, rugăciunea aduce în lumină păcatele ascunse. Rugăciunea slăbeşte puterea de a domina a păcatului. Rugăciunea găseşte în părtăşia cu Dumnezeul cel sfânt puterea de a nimici păcatul în vieţile noastre. Ce trebuie să fac pentru a cunoaşte victoria asupra păcatului? Pentru început, trebuie să recunosc păcatul în viaţa mea. Nu te amăgi, nu te ascunde sub o poleială înşelătoare, nu-ţi subestima starea nenorocită, aşa cum nici Pavel nu a făcut-o în Romani capitolul 7. Apoi focalizează-te în întregime asupra lui Dumnezeu, predă-te Lui în întregime, astfel încât orice lucru din viaţă, din centru sau de la periferie, să fie El. Aşa cum a spus psalmistul în Psalmul 16, "Am pus întotdeauna pe Domnul înaintea mea" (Buc. 2001), şi aceasta este singura cale de a trăi. Apoi, este la fel de important să cultivi cunoaşterea şi înţelegerea, înţelegerea profundă şi punerea în practică a adevărului biblic, să petreci timp în rugăciune sinceră înaintea lui Dumnezeu, aducând în prezenţa Sa, adevărul vieţii. Prin aceste exerciţii spirituale simple vine moartea asupra păcatului. Apoi, mai există cel de-al cincilea lucru şi ultimul, în acest model de biruinţă. 5. Cultivă ascultarea. Ieşim acum din acel loc tainic unde ai căutat să-ţi vezi păcatul şi unde ţi-ai aţintit privirea asupra lui Dumnezeu. Acolo unde ai meditat asupra Cuvântului, unde ai avut părtăşie cu Dumnezeu în rugăciune, şi mergem acum în loc public, acolo unde modelul tău de viaţă urmează cursul ascultării. Pavel spune: "Nu l-am obţinut încă", îmi place aceasta, "dar", spune el, "alerg spre ţintă". Nu am ajuns încă la ţintă, dar sunt pe drum. Pe ce drum se afla el? Pe drumul ascultării. Petru a spus: "Vieţile noastre trebuie să fie caracterizate", 1 Petru 1:22, "de ascultarea de adevăr". Noi mergem pe un drum al ascultării. Dacă vrei să te angajezi în lupta contra păcatului mergi pe drumul ascultării zi de zi, clipă de clipă, pas cu pas. La început pare greu, la început progresul este slab, dar rămâi pe acest drum şi în cele din urmă, ascultarea va deveni un obicei. Ascultarea va deveni un obicei. Devine un obicei! Rămâi pe calea pe care Dumnezeu a arătat-o prin Cuvântul Său. Această cale va face să creşti în har, să îţi desăvârşeşti sfinţirea, să îţi reînnoieşti omul din lăuntru zi de zi, şi astfel vei fi instruit înspre evlavie. Acum, cred că este cinstit să pun întrebarea finală: "Cum mă descurc?" Cum aş putea să mă îndrept spre inima mea şi să-mi spun: "Suflete, suflete, ce faci? Cum te descurci? Faci aceste lucruri?" Pune-ţi câteva întrebări simple. A. Cât de mare este râvna mea pentru Dumnezeu? Este inima mea rece faţă de Dumnezeu? M-a făcut păcatul indiferent faţă de timpul pe care-l petrec în comuniune cu Dumnezeu? Mă mai interesează prezenţa Sa câtuşi de puţin sau nu mă mai interesează deloc? Mă mai interesează gloria Numelui Său? Iubesc Cuvântul Său? Iubesc legea Sa? Înţeleg ce a vrut să spună psalmistul în Psalmul 119:136, când a zis: "Ochii îmi varsă şiroaie de apă, pentru că Legea Ta nu este păzită." Am eu o dragoste aşa de mare pentru legea lui Dumnezeu încât mă simt distrus când ea este încălcată? Lupt cu toată sinceritatea pentru credinţă? Trăiesc eu ca să ţin sus adevărul? Trăiesc eu ca să pun în practică acest adevăr? Trăiesc eu ca să vestesc acest adevăr? La ce nivel se află râvna mea? B. Iubesc Cuvântul? Mă simt atras de Cuvânt? Sau sunt prins de el cu un ac de siguranţă de către un luptător divin care m-a ţintuit la podea, şi nu mă pot ridica până ce adevărurile Cuvântului nu au devenit propriile mele convingeri? Mă regăsesc în poziţia de a aprofunda Cuvântul? Să-mi pun această întrebare: "Eu-le, iubeşti timpul de rugăciune? Iubeşti locul mărturisirii? Alergi la locul în care poţi să-ţi mărturiseşti păcatul şi Îi ceri lui Dumnezeu să te examineze în lumina Duhului Sfânt, astfel încât fiecare lucru murdar să fie adus la lumină? Cauţi acest lucru? Este închinarea desfătarea ta? Ai tu marea dorinţă de a fi aici cu poporul răscumpărat al lui Dumnezeu? Este un lucru preţios pentru tine să petreci ziua Domnului în biserică? Este desfătarea cea mai mare a sufletului tău să Îi aduci laude şi să-L cunoşti mai bine, pentru a-I aduce cinste?" Sau spui şi tu împreună cu iudeii din vremea lui Maleahi: "Cât de istovitoare este închinarea!" Pune-ţi această întrebare: Eşti sensibil la prezenţa păcatului în biserică? Eşti sensibil la prezenţa păcatului în lume? Te taie la inimă când vezi păcatul în jurul tău, pretutindeni? Chiar şi în viaţa ta?" Ceea ce v-am dat sunt doar principii de bază, principii pe care le-am transformat în întrebări orientate către examinarea de sine. Biruinţa spirituală este acolo unde recunoşti că nu mai eşti dator păcatului. Este atunci când înţelegi că Duhul lui Dumnezeu ţi-a deschis drumul către viaţă şi El deja omoară păcatul în viaţa ta, şi puterea de a-l nimici în totalitate este prezentă. Tot ceea ce îţi rămâne de făcut este să trăieşti în realitatea acestor adevăruri şi ţi-am dat principii simple prin care poţi să împlineşti aceste lucruri în viaţa ta, şi un test mic prin care să îţi verifici poziţia. Nu ştiu cum stau lucrurile cu tine, dar eu unul, vreau să am o viaţă de calitate. Vreau să am o viaţă de bucurie. Vreau să am o viaţă de pace şi vreau o viaţă care să-I fie de folos lui Dumnezeu, iar acesta este drumul către o astfel de viaţă. Dumnezeu să-ţi dea puterea să mergi pe acest drum; şi Dumnezeu să scoată slavă pentru Numele Său prin umblarea ta cu credincioşie. Acesta este scopul tuturor lucrurilor. Să ne plecăm capetele împreună. Tată, adevereşte în inimile noastre aceste adevăruri, pentru ca toţi să fim ceea ce Tu doreşti să fim. Luaţi-vă Biblia şi deschideţi la textul pe care l-am citit mai devreme, în Evrei, capitolul 12. După cum ştiţi, aceasta este o importantă şi monumentală Scriptură; o mulţime de lucruri conţinute aici merită a fi luate în considerare. În timpul rămas înaintea participării la Cina Domnului, vreau să mă concentrez asupra unei singure fraze, o frază de mare importanţă şi această frază se găseşte în primul verset: "Păcatul care atât de uşor ne înfăşoară (împresoară)". Aş vrea să vorbim în aceasta dimineaţă despre lupta cu păcatul care ne împresoară (înconjoară). Stă în natura omului, chiar a credinciosului, să fie încolţit de păcat. Se întâmplă atât de uşor, şi sincer să fiu, exista unele păcate care ne încolţesc, pe fiecare dintre noi, mai uşor decât altele. Fiecare dintre noi, în vieţile noastre, avem predispoziţie (înclinare) spre anumite tipuri de păcate. Aceasta se poate datora cultivării (săvârşirii) unor păcate în viaţa trecută, care nu ne dau pace nici după mântuire. S-ar putea datora faptului că, şi după ce am devenit creştini, am continuat să dezvoltăm obiceiuri din anumite păcate; şi ne simţim mai vulnerabili decât alţii în faţa acestor păcate. Este un adevăr valabil pentru toţi creştinii ca există unele păcate care ne acaparează uşor, după cum este adevărat că în general păcatul ne încolţeşte cu uşurinţă. Nu toate păcatele reprezintă ceea ce numim păcatele care ne înfăşoară sau păcatele care nu atacă constant: păcatele noastre din obişnuinţă; păcatele pe care le comitem, apoi le mărturisim şi apoi le săvârşim din nou, apoi le mărturisim, şi le săvârşim, şi le mărturisim iarăşi, şi continuăm pe acest drum în vieţile noastre. Anumite păcate intra în această categorie, dar în general toate păcatele par să aibă influenţă asupra noastră. Şi poate vă voi putea ajuta să înţelegeţi acest adevăr, prezentându-vă trei simple idei despre păcat: 1. Păcatul are o mare putere asupra firii noastre pământeşti (cărnii) Motivul pentru care ne înfăşoară atât de uşor se datorează puterii, tăriei, forţei sale. El exercită o puternică influenţă asupra voinţei noastre, asupra simţurilor noastre, asupra sentimentelor noastre. Rareori ne sugerează anumite lucruri, aproape întotdeauna comandându-ni-le. Rareori conduce, de cele mai multe ori împinge de la spate, forţează. Galateni 5:17 spune: "Firea pământească pofteşte împotriva Duhului. Sunt lucruri potrivnice unul celuilalt, aşa ca nu puteţi face ceea ce vreţi". Capul de pod, pe care păcatul îl are în puterea sa, este firea pământească şi păcatul exercită o putere copleşitoare, covârşitoare împotriva firii noastre. Este o foarte puternica forţa şi găseşte în firea pământească un aliat foarte supus, un mediu receptiv. 2. Păcatul ne înfăşoară uşor pentru că este atât de aproape. Mai mult decât forţându-şi cu putere drumul dinafară spre firea noastră, el îşi croieşte drum în firea noastră, ca şi cum ar fi înăuntrul nostru, în fiecare fibră. Este foarte aproape; de fapt, se află în fiinţa noastră. Poţi deveni călugăr şi locui izolat într-o peşteră şi tot vei avea de-a face cu păcatul. Ieremia 13:23 spune: "Poate un Etiopian să-şi schimbe pielea, sau un pardos să-şi schimbe petele? Tot aşa, aţi putea voi să faceţi binele, voi, cari sunteţi deprinşi să faceţi răul?" Înţelesul fiind: nu vă puteţi schimba starea de păcătoşenie spirituală, care este o parte a vieţii voastre, aşa cum nici leopardul nu-şi poate schimba petele, sau etiopianul culoarea pieii. Este o parte din ceea ce sunteţi. Păcatul este foarte puternic şi îşi găseşte un aliat supus în firea voastră pământească, pentru ca firea este căzută şi firea însăşi are înclinaţie spre păcat. Păcatul este foarte aproape. Inima voastră, spune Ieremia 17:9, "este înşelătoare". "Este nespus de înşelătoare şi deznădăjduit de rea." Există un al treilea motiv care face ca păcatul să ne înfăşoare cu uşurinţă şi acesta este: 3. Păcatul nu rămâne izolat, ci se amestecă în toate motivaţiile şi acţiunile noastre. Păcatul este puternic. Păcatul este aproape, pentru că se află în noi. Şi categoric, nu rămâne izolat. Nu poţi trage o linie şi spune: "Uite, aici se termină neprihănirea mea şi de aici începe păcătoşenia." Păcatul are un mod specific de a se strecura în ţesătura tuturor îndatoririlor noastre, motivaţiilor noastre, gândurilor noastre, acţiunilor noastre. El încolţeşte scopurile şi planurile noastre; de fapt, se strecoară chiar şi în cele mai bune fapte ale tale. Chiar şi cele mai bune fapte ale tale nu sunt purificate de păcat. Păcatul este întreţesut în vieţile noastre. În Romani 7, Pavel izbucneşte: "O, nenorocitul de mine!" De ce? Pentru că oricât aş încerca, nu mă pot depărta de păcat. Astfel, păcatul este foarte puternic şi aproape - chiar înăuntrul nostru; de asemenea, păcatul nu este izolat, ci amestecat în toate. Este întreţesut cu toate, în vieţile noastre. Cel mai bun lucru pe care îl putem face este cumva corupt, într-o privinţă, mai mult sau mai puţin, de o pată de încăpăţânare, de plăcere egoistă, de mândrie, de neprihănire de sine, de lăcomie, sau de orice altceva. Şi astfel devenim uşor de înfăşurat, şi cum am spus, sunt anumite păcate care ne înfăşoară mai uşor decât altele. Dar dacă avem de gând să fim creştinii pe care îi doreşte Dumnezeu, acest verset spune: "Să lăsam la o parte păcatul care ne înfăşoară uşor". Îndepărtaţi-l, părăsiţi-l. Acum vine întrebarea: "Cum să facem aceasta?" Nu este prima oară când ni s-a cerut să facem aceasta: 2 Corinteni 7:1 spune: "Să ne curăţim de orice întinăciune a cărnii". Efeseni 4:22 spune: "Să vă dezbrăcaţi de omul cel vechi care se strică după poftele înşelătoare ".. Romani 6:12 spune: "Nu lăsaţi păcatul să mai domnească în trupul vostru muritor şi să nu mai ascultaţi de poftele lui". 1 Petru 2:1 spune: "Lepădaţi orice răutate", iar vesetul 11: "Feriţi-vă de poftele firii pământeşti, care se războiesc cu sufletul". Deci, foarte des ni se spune sa părăsim păcatul. Întrebarea este: "Cum să facem aceasta?". Dintr-un punct de vedere practic ştim, într-adevăr, că este lucrarea Duhului şi, dacă umblaţi în Duhul, nu veţi împlini poftele cărnii. Avem pentru aceasta toată credinţa în Duhul Sfânt, şi totuşi mai este o responsabilitate care ne revine când ne predăm Duhului. Cum putem părăsi păcatul? Înainte de a răspunde acestei întrebări, permiteţi-mi să vă sugerez că acum este un moment potrivit pentru această discuţie. Presupun că este tipic pentru mulţi creştini, dacă nu pentru majoritatea, să vină la Cina Domnului şi să-şi mărturisească păcatele, pentru a lua parte la Cină şi a nu fi judecaţi, aşa cum ne-a avertizat Pavel. Aşa că avem tendinţa să venim aici, poate, cu păcatele noastre acumulate de când am avut ultima comuniune, sau de ultima oară de când ne-am mărturisit păcatele cu adevărat, dar cu foarte puţină schimbare în modul nostru de a păcătui; şi aceasta deoarece, în timp ce vrem sa ne mărturisim păcatele şi avem încredere că El este credincios şi drept să ne ierte, nu facem paşii, paşii necesari să trăim în aşa fel ca de fiecare dată când venim aici, povara păcatului să fie mai mică, lista să fie mai scurtă pentru că ne îngrijim de aceasta zi de zi. Părăsim păcatul; noi nu-l mai acumulăm în aceeaşi măsură, înlăturându-l, în Hristos, primind iertarea Sa în acele minunate momente de mărturisire, dar nevăzând nici o diminuare a păcatului în rutina zilnică a vieţii noastre. Aşa că haidem, în această zi, când venim sa ne despovărăm de păcatul adunat şi să-l mărturisim şi să ne împăcăm inimile cu Dumnezeu, să facem un legământ, şi de asemenea să ne luăm angajamentul de a începe un nou tip de viaţă în care să facem paşi mari, să facem paşii mari necesari pentru a părăsi păcatul. Un act preventiv, nu un simplu act de remediere al mărturisirii. Permiteţi-mi să vă ofer câteva principii care vă vor ajuta în a părăsi păcatul. 1.Nu subestimaţi gravitatea păcatului vostru. Cred ca principalul motiv pentru care nu tratăm păcatul cu tărie şi fermitate este pentru că îi subestimăm gravitatea - în faţa lui Dumnezeu, faţă de Dumnezeu, faţă de noi, faţă de cei cu care avem părtăşie, faţă de biserică, faţă de necredincioşi. Păcatul nostru ne fură bucuria; păcatul nostru ne distruge părtăşia cu Dumnezeu; păcatul nostru ne diminuează rodnicia; păcatul nostru ne lipseşte de pace; păcatul nostru face serviciul nostru nefolositor; păcatul nostru ne micşorează eficacitatea în evanghelizare; păcatul nostru ne stânjeneşte rugăciunile; păcatul nostru atrage pedeapsa lui Dumnezeu. Avem nevoie să înţelegem seriozitatea păcatului nostru. El violează în primul rând şi mai întâi de toate relaţia noastră cu Domnul. Una din cele mai tragice zile din istoria Angliei a fost 17 august 1662. O zi tragică pentru că a fost ultima zi când anumiţi pastori au putut predica congregaţiilor lor, înainte de a fi exilaţi. Unii dintre ei şi-au pierdut vieţile, unii au fost exilaţi din Anglia în alte ţări. Ceea ce a precipitat lucrurile a fost ceva numit Actul de Conformare. De-a lungul anilor se dezvoltase în Anglia un grup de predicatori şi un grup de biserici care erau numite Non-conformiste, deoarece nu subscriseseră la toate ritualurile şi ceremoniile Bisericii Anglicane şi nici nu-şi limitau închinarea la Cartea de Rugăciune Comună. Ei erau concentraţi mai mult asupra creştinismului biblic; ei erau concentraţi mai mult asupra învăţării doctrinei corecte; ei erau concentraţi mai mult asupra închinării lui Dumnezeu în Duh şi Adevăr şi astfel erau cunoscuţi ca Non-conformişti. Mulţi dintre voi îi ştiţi sub numele de Puritani. Ei nu s-au conformat restricţiilor Bisericii Anglicane, care, desigur, a neglijat Cuvântul lui Dumnezeu şi Evanghelia - în cea mai mare parte, şi aşa a fost adoptată o lege care i-a pus în ilegalitate. Doua mii cinci sute dintre preoţii lor au fost exilaţi fiindu-le interzis să predice. Trei mii de non-conformişti au fost ucişi şi 60.000 de familii au fost separate. Totul a intrat în atenţie în 17 august 1662, pentru că a fost ultima duminică în care aceşti predicatori non-conformişti au putut predica în bisericile lor. În ultimele două săptămâni am citit o carte numita "Adio predici". Este o compilaţie a 24 de predici ţinute în acea zi. Predici ale unui pastor care nu avea să-şi mai vadă niciodată credincioşii: unii din ei au murit în exil; unii s-au întors mai târziu. Dar acesta a fost sfârşitul lucrării lor şi acest groaznic, groaznic lucru avea să fie făcut, acest groaznic act de persecuţie şi ei aveau să fie deposedaţi. Bisericile îi pierdeau ca pastori; nu avea sa fie nimeni care să îi înlocuiască iar ei aveau să fie trimişi în exil. Este foarte interesant să vezi abordarea lor, să auzi predicile lor, să vezi şi să auzi ceea ce aveau cu adevărat în inima. Nici una din predicile pe care le-am citit nu a fost slujitoare de sine. Nici una nu a condamnat, cu adevărat, guvernul, pentru ce a făcut. Nici una nu a fost răzbunătoare, nici nu a răsplătit cu aceeaşi monedă. Toate au avut o idee comună. Toate au mers în jurul acestei idei: "Aceasta este voia lui Dumnezeu. Noi acceptăm voia lui Dumnezeu. Suferim cu bucurie în Hristos şi cea mai mare grijă a noastră este ceea ce se va întâmpla cu voi." Una din predici m-a impresionat, fiind extrem de puternică, predicată de un ogm numit Calamy. El a făcut o declaraţie în predica sa, care m-a copleşit; el a spus oamenilor săi: "Voi aţi experimentat o calamitate. Acesta este un lucru dezastruos, un eveniment dezastruos", dar după aceasta el a spus: "Se află mai mult rău în cel mai mic păcat, decât în cea mai mare calamitate". Mai apoi a spus: "Este mai mult rău în cel mai mărunt păcat decât în cea mai mare nenorocire". Este profund. Îţi priveşti viaţa şi în general suferi pentru calamităţile trăite, suferi pentru nenorocirile trăite, dar eşti tolerant cu păcatele tale. Nu înţelegi ceea ce omul acela a înţeles: "Se află mai mult rău în cel mai mărunt păcat, decât în cea mai mare calamitate". Un dezastru, o nenorocire, nu implică în mod necesar păcatul. Păcatul este păcat. Tratează-ţi păcatul în mod serios el îl dezonorează pe Dumnezeu; el abuzează de milă; el dispreţuieşte harul; el se bazează pe iertare; el murdăreşte închinarea, serviciul şi părtăşia. El pătează, atacă, otrăveşte şi distruge orice este bun şi sfânt. În al doilea rând, un alt principiu necesar a fi înţeles, dacă aveţi de gând să părăsiţi păcatul: 2. Propuneţi-vă cu hotărâre şi promiteţi-I lui Dumnezeu să nu păcătuiţi. Luaţi un legământ solemn şi spuneţi: "Doamne, nu vreau să păcătuiesc. Nu vreau să calc legea Ta, nu vreau să întristez Duhul Tău, nu vreau să aduc dezonoare Numelui Fiului Tău pe care-l port". Psalmistul a făcut aceasta în Psalmul 119:106, "Jur, şi mă voi ţine de jurământ, că voi păzi legile Tale cele drepte". Dacă nu veţi lua această hotărâre în vieţile voastre, veţi vedea ca este mult mai uşor sa fiţi înfăşuraţi de păcat. De fapt, am credinţa că acest tip de ideal spiritual, această afirmaţie hotărâtă, se află la baza unei vieţi de sfinţenie, şi până nu faceţi acest legământ conştient în faţa Domnului, vă veţi lupta cu aceleaşi lucruri iar şi iar şi veţi fi învinşi. Un foarte important verset, versetul 32, se află în Psalmi, Psalmul 119: "Alerg pe calea poruncilor Tale, căci îmi scoţi inima la larg" (îmi lărgeşti inima). Este o minunată imagine: "Alerg pe calea poruncilor Tale, pentru ca vei lărgi inima mea" Şi înseamnă că voi alerga pe calea supunerii, deoarece am o inimă care să facă aceasta. Începe în inima. Este ca un alergător o foarte clară ilustrare. Un bun alergător, un alergător pe distanţă mare, un alergător de rezistenţă, un maratonist, de foarte multe ori are un muşchi cardiac mărit, datorită dezvoltării extraordinare a capacităţii lui de a alerga şi fortificării inimii, pentru a putea pompa tot necesarul pentru acest corp, dincolo de limitele normale. Un bun alergător poate alerga în felul în care o face, datorită unei inimi lărgite, iar Psalmistul spune: "Alerg pe calea poruncilor tale, pentru că ai lărgit inima mea. Tu mi-ai dat o inima pentru supunere". Acesta este felul de ideal (scop) absolut esenţial. Vedeţi, este o mare diferenţă între păcatul care locuieşte în noi şi păcatul întreţinut de noi. Este o mare diferenţă între păcatul rămas şi păcatul adăpostit sau păcatul păstrat. A părăsi păcatul înseamnă a plănui şi promite lui Dumnezeu să ne supunem o promisiune fermă. Îţi promit, mă voi supune Ţie! Există o a treia componentă în acest legământ de a părăsi păcatul şi aceasta este: 3.Fiţi neîncrezători în propria spiritualitate. Pavel a spus în felul următor: "Cel care stă în picioare să fie atent ca nu cumva să cadă". Iov 31:1, Iov spune: "Făcusem un legământ cu ochii mei, şi nu mi-aş fi oprit privirile asupra unei fecioare." El a spus, trebuie să fiu atent unde mă uit, pentru că nu am încredere în mine. Proverbe 4:23 spune: "Păzeşte-ţi inima mai mult decât orice, pentru că din ea ies izvoarele vieţii". Este o anumită stare de veghe; trebuie să veghezi asupra mişcărilor subtile ale păcatului înăuntrul presupusei tale spiritualităţi. Inima voastră este, aşa cum am spus deznădăjduit de rea, nespus de înşelătoare, iar Satana este deznădăjduit de rău şi nespus de înşelător. Pornirile seducătoare ale propriei voastre inimi pot fi create în momentele celei mai înalte presupuse trăiri spirituale. Fiţi suspicioşi asupra propriei spiritualităţi nu aveţi încredere în ea. Pricepeţi că în lipsa harului lui Dumnezeu, aţi cădea în oricare şi în toate păcatele şi ca puteţi fi înşelaţi atât de uşor. 4.Opuneţi-vă primelor porniri ale cărnii şi plăcerilor ei. Nu încercaţi să opriţi procesul aproape de sfârşit; opriţi-l de la început. Iacov ne arăta următorul proces: oamenii sunt tentaţi când sunt duşi şi ademeniţi de propriile pofte, "Apoi pofta, când a zămislit, dă naştere păcatului". Deci doriţi să stopaţi păcatul în momentul conceperii nu încercaţi să-l opriţi în momentul naşterii. Doriţi să opriţi păcatul la concepere, nu după ce a fost conceput şi a parcurs o perioadă de graviditate (dacă vreţi) şi acum este pe punctul de a da naştere păcatului. Nu încercaţi să-l opriţi în acest stadiu. Rezistaţi şi opuneţi-vă primelor porniri ale cărnii şi plăcerilor ei. Păcatul vine spre voi promiţând plăcere. Amintiţi-vă din primul moment: scopul meu este nu să-mi fac plăcere, ci să-L mulţumesc pe Domnul. Există un al cincilea principiu şi acesta este: 5. Meditaţi asupra Cuvântului. Este un verset minunat, versetul 31 al Psalmului 37, pe care ar fi bine să-l notaţi. Psalmul 37:31 este puţin mai obscur decât altele, dar este extrem, extrem de important. Ascultaţi ce spune: "Legea Dumnezeului său este în inima lui; şi nu i se clatină paşii". Când o inimă este controlată de cuvânt, paşii nu se clatină. Un alt text mai familiar, asupra aceleiaşi teme, totodată unul minunat în această privinţă, este Psalmul 119; şi vă amintiţi că acest Psalm începe chiar din prima parte a celor 176 de versete cu aceste cuvinte, în versetul 9 al Psalmului 119: "Cum îşi va ţine tânărul curată cărarea?" Cum puteţi lăsa păcatul la o parte? Cum puteţi câştiga această bătălie? "Îndreptându-se după Cuvântul Tău". Păzind cărarea cu Scriptura. Este lucrarea constantă a Cuvântului lui Dumnezeu care începe să umple mintea şi să controleze gândirea şi numai aceasta devine tăria şi resursa din noi care poate rezista impulsurilor iniţiale ale firii pământeşti. "Cum îşi va ţine tânărul curată cărarea?" Ţinându-şi inima complet supusă şi păzită de Cuvântul lui Dumnezeu. Apoi în versetul 10: "Te caut din toată inima mea; nu mă lăsa să mă abat de la poruncile Tale. Strâng (ascund, ţin) Cuvântul Tău în inima mea ca să nu păcătuiesc împotriva Ta." La Scriptura trebuie să medităm. Meditaţi la Cuvântul lui Dumnezeu. Întotdeauna studiaţi Cuvântul, studiind Cuvântul, învăţând Cuvântul, învăţând Cuvântul, meditând asupra Cuvântului pe măsură ce înţelegeţi Cuvântul umplându-vă, astfel încât "Să locuiască în voi din belşug" (Coloseni 3:16). Veţi afla că el vă controlează. Şi când aveţi vreun fel de atitudine păcătoasă sau acţionaţi păcătos, Cuvântul lui Dumnezeu va lucra ca o piedică. Când simţiţi impulsul adevărului pe care-l cunoaşteţi, meditaţi la aceasta, nu la ispitele cărnii şi ale plăcerilor sale. Aşa că vegheaţi la subtilităţile păcatului şi nu aveţi încredere în propria spiritualitate. Rezistaţi şi opuneţi-vă primelor porniri ale cărnii şi dorinţelor ei de a-şi face propriile-i plăceri, şi meditaţi la Cuvânt Cuvântul sădit în voi care vă poate mântui sufletele. 6. Pocăiţi-vă imediat de greşelile voastre În Matei 26:75 se spune că, Petru, fiind în mod evident conştient de păcatul său la cântatul cocoşului, "A ieşit afară şi a plâns amarnic". Este ceva demn de admirat în aceasta. Îl dezaprobăm, pe buna dreptate, pe Petru pentru greşeala sa, dar, de asemenea, trebuie să-l onorăm şi respectăm pentru imediata imediata sa remuşcare. Pocăieşte-te imediat de greşelile tale şi întoarce-te la locul de confesiune. Pocăinţa nu este numai să spui: "Îmi pare rău Doamne, iartă-mă." Este să spui: "Îmi pare rău Doamne, iartă-mă şi nu vreau să mai fac aceasta niciodată." Acesta este tipul de pocăinţă adevărată. Dacă acel al treilea element nu se află acolo, atunci nu-l păcăliţi pe Dumnezeu în legătură cu nevinovăţia sau lipsa de nevinovăţie. Când vă mărturisiţi păcatele şi spuneţi: " Îmi pare rău că am făcut aceasta, Te rog iartă-mă nu vreau să mai fac acest lucru niciodată", numiţi-l, specificaţi care este acel lucru. Lăsaţi inima voastră şi chiar urechile să audă numele acelui păcat, pentru a dezvolta în inima voastră un grad înalt al responsabilităţii în faţa lui Dumnezeu, prin numirea chiar a acelui păcat pentru care El vă face responsabil să nu-l comiteţi iarăşi. Aşa vă dezvoltaţi responsabilitatea; în acest fel vă dezvoltaţi teama de Domnul. Dacă vă opriţi în a numi acel păcat, e pentru că vreţi să-l comiteţi din nou; şi este şi aşa destul de grav să păcătuiţi fără a avea responsabilitatea în faţa lui Dumnezeu de a-I spune că nu aţi vrut s-o faceţi şi să încălcaţi ceea ce I-aţi spus. Astfel vreţi sa păcătuiţi numai o dată, decât să păcătuiţi de două ori; de aceea nu doriţi să vă numiţi păcatul. Pentru că atunci nu sunteţi vinovaţi numai de a păcătui din nou, dar şi de a fi ipocriţi înaintea lui Dumnezeu. Adevărata pocăinţă va numi păcatul; îl va specifica. Pocăiţi-vă imediat de greşelile voastre. 7. Rugaţi-vă neîncetat pentru ajutorul divin Efeseni 6:18, după ce toata armura este pusă pentru bătălia cu Satana şi demonii, după ce au fost făcute toate pregătirile de război, iar războiul împotriva lui Satana şi a forţelor sale este angajat, spune: "Rugaţi-vă în toată vremea, cu tot felul de rugăciuni şi cereri." Isus a spus discipolilor Săi: "Vegheaţi şi rugaţi-vă pentru că nu ştiţi când veţi intra în ceasul ispitei ". "Devotaţi-vă rugăciunii" (Coloseni 4:2) "fiind stăruitori în ea". Nu luptaţi cu duşmanul bazându-vă pe voi înşivă. Când angajaţi lupta rugaţi-vă, invocând ajutorul. Dar chiar în faza preliminară, cred cu tărie că rugăciunea anticipativă este de mare folos. Aveţi nevoie să vă începeţi ziua cu : "Doamne, acesta este felul în care ne-ai învăţat să ne rugăm: 'Şi nu ne duce pe noi în...'" În ce? "' în ispită şi ne fereşte de cel rău.' Doamne, te rugăm, astăzi condu-ne departe de ispită te rugăm, Doamne, fereşte-ne de cel rău." Trebuie să vă pregătiţi tirul rugăciunilor înainte ca ispititorul să apară, înainte ca firea pământească să înceapă să iasă la iveală şi să ademenească. 8. Stabiliţi relaţii cu alţi credincioşi, faţă de care să daţi socoteală. "Purtaţi-vă poverile unul altuia" spune Pavel în Galateni 6, "şi aşa împliniţi legea lui Hristos". Suntem cu toţii în aceeaşi barcă, oameni buni. Toţi ne luptăm pe acelaşi drum şi avem nevoie unii de alţii. "Chiar dacă un om ar cădea deodată într-o 'paraptoma' (o greşeală, un păcat, o încălcare a legii), voi, care sunteţi duhovniceşti, să-l ridicaţi cu duhul blândeţii. Fiecare să se cerceteze pe el însuşi, ca să nu fiţi ispitiţi. Purtaţi-vă sarcinile unii altora." Toţi trecem prin acestea împreună. Poţi fi tu cel care cazi de data aceasta; data viitoare pot cădea eu, dar doar între noi, ne vom ţine unul pe celălalt responsabili pentru a trăi cu sfinţenie. Şi pentru că a venit vorba, după părerea mea, cel mai important factor într-o căsătorie creştină este intensa, şi intima, şi spirituala responsabilitate cu privire la păcatul care există la acest nivel. Acesta este o foarte, foarte importantă raţiune a căsătoriei creştine. Am credinţa că ar trebui să fie în toate sensurile un înalt nivel de responsabilitate spirituală între un soţ şi o soţie, pentru fiecare aspect al vieţii lor în acea căsnicie. Cea mai intimă cunoaştere a vieţii mele spirituale, în afara lui Dumnezeu Însuşi, este în mintea şi inima soţiei mele. Cea mai intimă cunoaştere a vieţii ei spirituale şi luptei în calitate de creştin, în afara lui Dumnezeu Însuşi, este în mintea şi inima mea. Noi ne cunoaştem unul pe celălalt, mai bine decât oricine altcineva din lume. Acolo se află cel mai înalt nivel de responsabilitate spirituală pentru mine şi pentru ea. Nimeni în afară de Dumnezeu Însuşi nu mă ţine răspunzător pentru ce sunt faţă de voi şi faţă de Domnul, aşa cum o face ea şi invers, şi aceasta este ceea ce face o căsătorie creştină cu adevărat creştină şi cu adevărat diferită. Acesta este cel mai înalt nivel de responsabilitate. Dar dincolo de acesta, sunt alte relaţii în care vă implicaţi, care pot fi foarte, foarte întăritoare pentru viaţa voastră spirituală. Doriţi oameni în jurul vostru care să vă ridice, nu să vă tragă în jos. Doriţi oameni în jurul vostru, asociaţi cu voi ca prieteni şi co-lucrători apropiaţi, care vor vedea eşecurile voastre aşa cum şi voi le veţi vedea pe ale lor, care să vă iubească în acest proces, să vă ridice şi să vă ceară să vă ridicaţi la cele mai înalte standarde. Aşadar, cum veţi ajunge la punctul de a da la o parte păcatul, care atât de uşor vă înfăşoară şi în special acelea care vă ispitesc cel mai mult, în care aveţi tendinţa de a cădea iar şi iar? Mai întâi de toate înţelegeţi că păcatul este puternic. Este aproape, chiar în voi şi se împleteşte cu totul în fiinţa voastră. Şi pentru a lupta cu el, trebuie să-i înţelegeţi gravitatea; trebuie sa-I promiteţi lui Dumnezeu să nu păcătuiţi; trebuie să vegheaţi cu atenţie propria voastră slăbiciune spirituală; nu aveţi încredere în spiritualitatea voastră. Trebuie să rezistaţi primelor porniri ale păcatului în firea voastră; trebuie să cugetaţi asupra Cuvântului; trebuie să vă pocăiţi imediat de greşelile făcute; trebuie să stăruiţi în rugăciune şi dependenţă faţă de puterea lui Dumnezeu şi să stabiliţi relaţii intime de responsabilitate spirituală. Aş spune ca nu este loc mai bun de a începe acest tipar de viaţa decât aici, la Cina Domnului. Ne aflăm aici nu numai să ne descărcăm poverile cu păcate pe care le-am acumulat, pentru care vom fi iertaţi, ci sper că suntem aici să o luăm de la capăt pe o nouă cărare care ne va aduce aici data viitoare cu o povară mai mică şi o listă mai scurtă. Poate că suma tuturor acestora se află aici în Evrei, capitolul 12, în acele minunate şi magnifice cuvinte, versetul 2: "Să ne uitam ţintă la Isus, căpetenia şi desăvârşirea credinţei noastre." Ascultaţi, El este unul care nu a căzut niciodată în lupta împotriva păcatului. "El a fost ispitit în toate ca şi noi, dar El a fost găsit fără păcat". Nu a căzut niciodată, nu a cedat niciodată; astfel, dacă ai de gând să priveşti la cineva ca model, uită-te la El. El s-a luptat cu păcatul chiar până la moarte şi nu a căzut niciodată. El este modelul nostru; El este exemplul nostru. Aşa ca noi suntem aici să ne amintim moartea Sa; suntem aici să cerem iertarea sa, şi suntem aici să-l rugăm iarăşi, să fie exemplul nostru pentru ca noi să lăsăm la o parte păcatul şi să ne uităm ţintă spre El, pentru a urma drumul spre victoria asupra păcatului care ne înfăşoară aşa de uşor. Haideţi să ne plecăm în rugăciune. Tată, îţi mulţumim din nou pentru Cuvântul Tău care vorbeşte atât de precis şi cu putere şi direct inimilor noastre. Îţi mulţumim că ne-ai dat Duhul Sfânt să locuiască în noi, care ne face capabili de a fi ascultători, când noi nu am avea altfel puterea să fim astfel. Ajută-ne în această dimineaţă să facem legămintele despre care am auzit, cu privire la păcatul care ne înfăşoară şi la cum îl putem trata. Ajută-ne să facem aceşti paşi pentru a putea urma drumul sfinţeniei şi să nu fie nevoie să fim disciplinaţi prea des, pentru a nu pierde bucuria şi pacea care ar trebui să fie ale noastre, şi utilitatea, şi slăvirea, şi părtăşia, şi preoţia. Acum, venind la această Cină, ne rugăm ca gândindu-ne la pâine şi pahar, să ne amintim ce preţ a plătit Domnul nostru pentru păcatul nostru. Şi îl vom trata cu seriozitate, ca şi Tine. Venim să ne mărturisim păcatele şi să ne reînnoim legământul să părăsim păcatul şi să umblăm în sfinţenie. Ne mărturisim păcatele, toate, şi te rugăm să ne speli şi să ne faci curaţi. Iartă-ne fiecare păcat ştiut şi neştiut fiecare păcat. Ajută-ne Doamne să nu le mai săvârşim iarăşi, ci să umblăm în ascultare. Amin. Au existat mai mulţi factori care l-au ajutat pe Iosif să biruie ispita venită prin nevasta lui Potifar, dar secretul principal al victoriei sale este acela că lucrurile erau clar stabilite în mintea lui înainte să vină ispita. Îţi vei pierde puterea când vei fi ispitit dacă nu ai stabilit dinainte cum stau lucrurile. O autoritate dintr-un anume domeniu al vieţii mele este James Fixx, care a scris mai multe cărţi foarte populare despre atletism. Una dintre ele se numeşte "Manualul complet al alergătorului" ("The Complete Book of Running"). Într-unul din capitolele acestei cărţi el descrie câteva din lucrurile ciudate care se întâmplă în mintea ta în mijlocul unei curse. El spune: "Când alergăm într-o cursă, în mintea noastră se petrec lucruri ciudate. Stresul generat de oboseală ne face să uităm motivul pentru care am început de fapt să alergăm. Într-unul din primele maratoane la care am participat nu-mi venea în minte nici un motiv ca să continui. Epuizat fizic şi mental, am abandonat cursa. Acum nu mă mai înscriu la maraton decât dacă vreau cu adevărat să îl termin. Dacă, în timpul cursei, nu-mi mai amintesc de ce am vrut să alerg, îmi spun: 'Poate că acum nu-mi mai aduc aminte, dar ştiu că am avut un motiv bun atunci când am pornit.'" El mai spune: "În cele din urmă am învăţat cum să lupt atunci când creierul meu vrea să mă amăgească cu tot felul de argumente." Ce trebuie să facem noi este să ne pregătim motivele dinainte, astfel încât, chiar dacă în mijlocul ispitei n-o să putem indica exact motivul pentru care vrem să ne împotrivim păcatului, cu toate acestea vom şti că există motive solide şi ele au de-a face cu slujirea Domnului nostru Isus Hristos, iar pe această bază vom putea lupta împotriva ispitei şi vom trăi pentru Dumnezeu. Iosif avea mai multe lucruri stabilite clar în minte şi le observăm cu uşurinţă în cuvintele pe care le găsim în capitolul 39 din Genesa. Primul este acesta: Iosif a stabilit foarte clar în mintea sa că păcatul este păcat. Cuvântul pe care îl foloseşte el este "rău". El spune: "Cum aş putea să fac eu un rău atât de mare şi să păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu?" Acest lucru e foarte important pentru că una din strategiile pe care diavolul le foloseşte în vieţile creştinilor individuali şi în general în întreaga societate este să schimbe numele păcatului, astfel încât păcatul încetează să mai fie un lucru la fel de discutabil ca în cazul în care am fi confruntaţi direct cu el, ba chiar devine un lucru de dorit, dacă numele lui e ales cu grijă. Cu greu am putea găsi vreun păcat al cărui nume să nu fi fost schimbat în acest fel. Aroganţa, ostilitatea, violenţa şi altele asemenea le numim exprimări ale propriei personalităţi. Spunem despre ele: "Ei bine, e un caz de eliberare de inhibiţii." Iar pentru că exprimarea personalităţii şi eliberarea de inhibiţii sunt lucruri bune, prin urmare exprimarea personalităţii în orice situaţie este bună, prin definiţie. Astfel sunt justificate tot felul de comportamente nedrepte, insensibile, imorale şi egoiste. Luaţi de exemplu păcatul lăcomiei, al excesului de mâncare. Îi spunem "o viaţă bună". Mândriei îi spunem "autoapreciere". Poate cel mai rău dintre toate sunt tratate păcatele sexuale. Perversiunile evidente sunt numite "stil alternativ de viaţă". Curviei îi spunem "experiment sexual". În cazul adulterului spunem: "Ei bine, uneori e tratamentul necesar pentru o căsătorie monotonă." Iosif a auzit toate aceste argumente. Sunt sigur că le-a auzit de la Doamna Potifar, dacă nu le-a auzit deja din altă parte. Probabil că le-a auzit şi din partea societăţii sale. Dar Iosif pur şi simplu nu s-a lăsat convins. El a înţeles cum stau lucrurile din punctul de vedere al lui Dumnezeu, iar Dumnezeu e cel care spune păcatului pe nume, Dumnezeu e cel care defineşte păcatul ca un lucru rău, iar Iosif trăia după standardele lui Dumnezeu. Nu după standardele unei societăţi păcătoase şi corupte care, evident, foloseşte orice metodă pe care o are la dispoziţie ca să îşi justifice propriul păcat. Cred că el mai ştia ceva. Ştia că indiferent cum i-ai spune păcatului, păcatul e totuşi păcat şi va opera ca un păcat. Altfel spus, păcatul are efectele sale şi acestea sunt distructive. Păcatul răneşte. Poţi spune că păcatul nu e dăunător, dar el este şi îşi va produce efectele indiferent de terminologia pe care o foloseşti. Vedeţi, Iosif ştia toate acestea şi acestea sunt lucrurile pe care toţi oamenii evlavioşi le au clar stabilite în minte, dacă vor într-adevăr să trăiască pentru Dumnezeu în mijlocul ispitelor. Spune-i păcatului cum vrei. Numeşte-l "experiment". Numeşte-l "eliberare de inhibiţii". Oricum i-ai spune, el tot păcat rămâne iar efectele sale sunt distructive. Al doilea lucru pe care Iosif l-a înţeles înainte să vină ispita e că în general, şi probabil putem spune chiar întotdeauna, păcatul răneşte alte fiinţe umane. La aceasta se referă de fapt Iosif în discuţia sa cu Doamna Potifar, aşa cum observăm în versetele 8 şi 9 din acest capitol. El îi spune: "Stăpânul meu nu-mi cere socoteală de nimic din casă, şi mi-a dat pe mână tot ce are. El nu este mai mare decât mine în casa aceasta, şi nu mi-a oprit nimic, afară de tine, pentru că eşti nevasta lui. Cum aş putea să fac eu un rău atât de mare şi să păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu?" El prezintă aici trei argumente. În primul rând, el spune că "Potifar are încredere în mine şi mă onorează, din această cauză eu am o obligaţie morală faţă de el. Pur şi simplu nu pot face vreun lucru pe care altfel l-aş face, pentru că relaţia mea cu acest om e una deosebită. M-a promovat şi am obligaţia morală să îi onorez încrederea." În al doilea rând, el spune: "Deşi mi-a dat libertate peste toate lucrurile pe care le are, astfel încât am ajuns să îi administrez toată averea, el nu mi te-a dat şi pe tine, tu încă eşti soţia lui." Iar în al treilea rând, el spune: "Pentru că eşti soţia lui, evident, şi tu ai o obligaţie faţă de el, aşa cum am şi eu." Ce spune el de fapt atunci când explică acele relaţii este că, dacă ar păcătui preacurvind cu Doamna Potifar (în ce-l privea pe el personal, era vorba de păcatul curviei), ar fi fost vinovat atât faţă de stăpânul lui cât şi faţă de ea. Vedeţi, avem tendinţa să minimalizăm importanţa păcatului. Nu numai că îi schimbăm numele, şi ştim că o facem, dar încercăm să îi minimalizăm importanţa atunci când spunem: "Ei bine, nu face rău nimănui atâta vreme cât părţile implicate consimt de bună voie; deci, nefăcând rău nimănui altcuiva, e în regulă dacă îl faci." Dar vai, cum ne înşelăm singuri vorbind astfel! Ce credeţi că a făcut Dumnezeu atunci când ne-a dat această Biblie? Ne-a dat El oare un set de reguli alese la întâmplare, spunând: "Cred că aşa vreau să meargă lucrurile, de aceea aşa rămâne." Nu, acestea sunt legile morale care izvorăsc din natura lui Dumnezeu. Prin urmare, din natura care face reale toate lucrurile pe care le cunoaştem. Aceste reguli există pentru că lucrurile merg bine atunci când funcţionează după ele. Când ne alegem propriul drum în opoziţie cu aceste reguli, fie că ne dăm seama sau nu, lucrurile nu merg bine şi oamenii suferă, indiferent dacă o recunoaştem sau nu. Luis Palau este un bine cunoscut evanghelist latino-american care este foarte eficient în cruciadele sale, nu numai în America Latină dar şi în Statele Unite şi Europa. El vorbeşte despre propria sa experienţă din America Latină şi o aplică la tendinţa americanilor de a minimaliza importanţa păcatului şi a-i ignora efectele. El spune: "Credeţi că e un lucru nesemnificativ..." Şi aici îl citez: "Veniţi în America Latină să vedeţi prin ce trecem noi acolo. Cele mai multe din ţările noastre sunt îngrozitor de sărace, iar în unele din ele peste 70 la sută din populaţie e născută în afara căsătoriei." Apoi pune cele două afirmaţii cap la cap: "Structura societăţii din acea parte de lume e îngrozitor de afectată de imoralitatea sexuală." Am văzut acelaşi lucru aici. Poate că la noi situaţia încă nu e atât de gravă şi poate că suntem mai sofisticaţi în felul în care muşamalizăm lucrurile, dar şi aici se văd aceleaşi efecte. Văd rezultatele evidente ale promiscuităţii, bolile venerice care au atins proporţii epidemice, SIDA (sindromul imunodeficienţei dobândite) care îngrozeşte comunitatea homosexualilor printre care face ravagii, naşteri ilegitime, avorturi (au ajuns acum la aproape un milion şi jumătate pe an numai în Statele Unite). Pe lângă rezultatele evidente ale promiscuităţii, efectele păcatului se văd şi în lucrurile ascunse. În familiile destrămate. În bărbaţii şi femeile care caută frustraţi o relaţie permanentă sau de durată. Într-o generaţie de copii confuzi, rătăcitori şi răniţi. Cred că cel mai mult mă doare ce se întâmplă cu copiii. Credem că ei nu sunt afectaţi, dar sunt. Ne distrugem copiii. Şi oare ce credem noi? Credem că Dumnezeu va trece cu vederea felul în care ne tratăm copiii în cultura noastră privilegiată? Cineva poate spune: "O, da, dar am vrut şi eu doar să fiu fericit." Acum eşti fericit? Cine spune că ai dreptul să fii fericit pe socoteala altcuiva? Cine spune că fericirea e virtutea de căpătâi în această viaţă? Altcineva spune: "N-am ştiut că nu e bine ce fac." Hai să fim serioşi... În cultura de azi şi cu conştiinţa pe care Dumnezeu ţi-a dat-o? Cum o să-I poţi spune lui Dumnezeu în acea zi: "N-am ştiut că nu e bine ce fac"? Un altul poate spune: "Nu m-am putut abţine." Ba ai putut. Altcineva va spune: "Ei bine, copiii n-au nimic. Copiii supravieţuiesc întotdeauna. Ei nu sunt afectaţi." Ascultă. Domnul Isus Hristos a spus: "Dar pentru oricine va face să păcătuiască pe unul din aceşti micuţi, cari cred în Mine, ar fi mai de folos să i se atârne de gât o piatră mare de moară, şi să fie înecat în adâncul mării. Vai de lume, din pricina prilejurilor de păcătuire! Fiindcă nu se poate să nu vină prilejuri de păcătuire; dar vai de omul acela prin care vine prilejul de păcătuire!" (Matei 18:6,7) Iosif nu a spus: "Da, păcatul nu mai poate fi stăpânit, dar nu-i afectează cu adevărat pe alţii." Iosif a înţeles că îi afecta într-adevăr pe ceilalţi. Şi el a hotărât că nu avea să ia parte la el. La fel trebuie să facă toţi cei ce cheamă Numele Domnului Isus Hristos. Trebuie să i ne împotrivim aşa cum a făcut-o şi Iosif. Al treilea lucru pe care Iosif îl avea bine stabilit în minte, şi cel mai important dintre toate pentru că pe el îl subliniază în ultimul rând, este acela că păcatul e o mare ofensă adusă lui Dumnezeu. E şi aşa destul de rău că răneşte alţi oameni dar, vedeţi, am putea să găsim o scuză pentru aceasta spunând: "Ei bine, aşa e, îi răneşte şi pe alţii, dar o merită." E adevărat, într-un anume sens ei primesc ce merită, pentru că şi ei iau parte adesea la păcat. Bineînţeles, acesta e un argument care nu stă în picioare, dar de multe ori gândim în acest fel. Însă, pe lângă faptul că păcatul îi răneşte pe alţii, el este o ofensă împotriva lui Dumnezeu. Asta spune şi Iosif: "Cum aş putea să fac eu un rău atât de mare şi să păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu?" Avem aici un verset ale cărui părţi trebuiesc analizate separat. Luaţi aceste părţi şi gândiţi-vă la ele puţin. În primul rând, pronumele, subiectul propoziţiei, eu: "Cum aş putea să fac eu un rău atât de mare şi să păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu? Eu, care am beneficiat de harul lui Dumnezeu. Eu, care am cunoscut mântuirea prin Domnul Isus Hristos. Eu, care am fost învăţat din Legea lui Dumnezeu. Eu, care am fost instruit de părinţi creştini sau într-o biserică creştină. Cum aş putea eu să fac un rău atât de mare împotriva lui Dumnezeu?" Dacă un astfel de argument nu are nici o importanţă pentru tine, nu eşti născut din nou. Nu eşti o făptură nouă în Hristos. Pentru că, atunci când recunoşti că eşti o făptură nouă în Hristos, recunoşti şi că acel cuvânt, eu, capătă o semnificaţie deosebită. Tu nu mai eşti cum erai. Eşti răscumpărat prin sângele scump al lui Isus Hristos, Mielul fără cusur şi fără pată. Pentru tine s-a plătit un preţ. Trebuie să trăieşti pentru El. Dar ce spuneţi de următorul cuvânt: "Cum aş putea să fac eu un rău atât de mare...?" E şi aşa destul de rău să mă gândesc la el, dar ispita nu e păcat în ea însăşi. Ispitele vin la noi din afară. De la diavol. De la lume. Cum aş putea eu să trec din acea poziţie, în care sunt doar ispitit, la faptă, la punerea în practică a păcatului? Cum aş putea eu să fac un astfel de lucru? Cum să fac aşa ceva? Eu, care spun că sunt un urmaş al Domnului Isus Hristos? Următoarea expresie: "un rău atât de mare". Despre asta am vorbit mai devreme. Păcatul e păcat. Iosif nu s-a prefăcut că îi schimbă substanţa schimbându-i numele. Era un lucru rău şi rău va rămâne întotdeauna. Iar argumentul era: "Cum aş putea eu, cel chemat să fiu evlavios, să Îl urmez pe Domnul Isus Hristos, cel care, prin lucrarea lui Dumnezeu şi prin harul Său, într-o zi voi fi făcut asemenea lui Isus Hristos, în toate atributele Sale, inclusiv sfinţenia... Cum aş putea eu să fac un rău atât de mare şi să păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu?" Sau luaţi ultimul cuvânt, Dumnezeu. Nu e vorba de orice Dumnezeu. Acesta e Dumnezeul Adevărat. E Iehova. E Dumnezeul care Se descoperă ca fiind Dumnezeul neprihănirii. Dumnezeul sfinţeniei. Dumnezeul care Se descrie ca fiind "sfânt, sfânt, sfânt". Un Dumnezeu al dragostei şi compasiunii, un Dumnezeu al dreptăţii. Dar mai presus de toate un Dumnezeu al sfinţeniei. Cum aş putea eu, care am fost mântuit de acest Dumnezeu, nu doar să gândesc dar şi să înfăptuiesc un rău atât de mare împotriva lui Dumnezeu? Vei spune: "O, înţeleg, dar e atât de greu." A spus Isus vreodată că va fi uşor? Bineînţeles că e greu. Dar ce a spus Isus? Isus a spus: "În Mine puteţi face orice lucru." Isus a spus: "Despărţiţi de Mine nu puteţi face nimic." Isus a spus: "Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului." Nu contează cât de greu ar fi, El este cu tine. Îţi va da tăria să faci ce e bine, dacă în mintea ta ai hotărât mai înainte să vină ispita că nu vei face acel rău. Secretul succesului lui Iosif este, aşa cum am mai spus, că el a stabilit aceste lucruri în mintea lui mai dinainte, dar nu e vorba doar de o problemă la nivelul minţii. El le-a pus şi în practică. Şi a făcut-o în trei feluri. Le voi menţiona în concluzie. Mai întâi, el vorbeşte despre poziţia sa. Vedeţi, înţelegem că a vorbit deja despre Iehova, pentru că, atunci când ni se spune care a fost reacţia lui Potifar la succesul său, ni se spune şi că Potifar a recunoscut că Domnul Iehova a fost cu el şi făcea ca toate lucrurile să îi meargă bine. De unde ştia Potifar despre Iehova dacă nu i-ar fi vorbit Iosif despre El? Iosif era cunoscut ca omul lui Iehova. Astăzi am putea spune că a fost cunoscut ca omul lui Hristos, un creştin. El nu şi-a ţinut lumina ascunsă. A fost o cetate aşezată pe un munte. A fost un sfeşnic care răspândea lumină ca toţi să poată vedea. Acest lucru e adevărat şi în ce o priveşte pe Doamna Potifar, atunci când s-a apropiat să-l ispitească. Iosif a vorbit despre Dumnezeu. Şi-a făcut cunoscută poziţia. Nimeni nu garantează că nu vei ceda păcatului dacă vorbeşti despre credinţa ta, dar cu siguranţă ajută. De multe ori ceilalţi nici măcar nu vor dori să te aibă prin preajmă, dacă ştiu care îţi este poziţia, pentru că dacă ai fi acolo le-ai strica toată distracţia, şi ei nu doresc asta. Mulţi creştini au fost izbăviţi dintr-o mulţime de ispite prin simplul fapt că au vorbit despre credinţa lor. Iosif a făcut acest lucru în primul rând şi şi-a făcut cunoscută poziţia. În al doilea rând, nu numai că şi-a făcut cunoscută poziţia, dar nici nu a pierdut vremea. Observăm acest lucru în întreaga relatare. Şi-a văzut de treabă.. E foarte interesant cum activitatea te poate scăpa de necaz. Cineva spunea că acesta e motivul pentru care Dumnezeu dă atâtea de făcut slujitorilor Bisericii. Dacă n-ar face-o, ei ar ajunge în tot felul de necazuri. Există şi un proverb turcesc în privinţa aceasta: "De obicei diavolul îl ispiteşte pe om, dar cu siguranţă un om care nu face nimic îl ispiteşte pe diavol." Dacă n-are nimic de făcut, diavolul îi va da de lucru. Am un bun prieten care slujeşte printre oamenii străzii. Organizaţia lui e foarte eficientă printre oamenii străzii din Los Angeles. Oameni prinşi în capcană de tot felul de păcate. El lucrează cu ei şi stabileşte un cod destul de strict al disciplinei, cu scopul de a-i elibera de viaţa din trecut şi de a-i aduce, nu doar în părtăşia bisericii, ci triumfători în părtăşia şi slujirea bisericii. Întotdeauna în întâlnirile pe care le ţine, el le spune oamenilor care vin în faţă şi răspund chemării Evangheliei că sunt trei lucruri ce trebuiesc făcute dacă vrei să trăieşti o viaţă creştină de succes. Numărul unu. Citeşte Biblia şi roagă-te în fiecare zi. Numărul doi. Du-te la biserică mai mult de două ori pe săptămână. Prin asta el înţelege duminica dimineaţa, duminica după-masa şi uneori şi în timpul săptămânii, pe lângă întâlnirile cu ceilalţi creştini pentru studiul Bibliei şi rugăciune. Iar apoi numărul trei. El le spune: "Du-te la pastor şi cere-i să-ţi dea ceva de făcut, iar când îţi dă să faci ceva, fă-o ca pentru Domnul." Nu ştiu care din aceste lucruri e cel mai important, dar ştiu că în diverse situaţii unul sau mai multe dintre ele lipseşte. Iosif nu era omul care să neglijeze vreunul din ele. El a menţinut o disciplină în relaţia cu Domnul şi mai mult ca sigur că şi-a folosit timpul lucrând atât pentru Domnul cât şi pentru stăpânul său. Al treilea lucru este cel pe care l-am menţionat mai devreme. Atunci când a fost adus cu forţa într-o situaţie în care era prins în capcană de nevasta lui Potifar, el a făcut ce a stabilit încă de la început că va face în cazul în care va ajunge într-o astfel de situaţie. A fugit din faţa ispitei fugind literalmente din casă. Dorinţa mea este să avem astăzi o generaţie de creştini care să gândească în acest fel despre păcat; care să se gândească la păcat ca la un lucru îngrozitor, un lucru oribil care te poate prinde în capcană; care să se pregătească mai dinainte cum îl vor întâmpina; care să fugă de el, dacă e cazul, chiar dacă asta înseamnă să-şi lase hainele şi să fugă din acel loc. O astfel de generaţie poate sta în picioare pentru neprihănire. O astfel de generaţie, chiar şi numai 10 astfel de oameni, o mână de astfel de oameni poate avea un impact pentru Dumnezeu, aşa cum a avut Iosif în Egiptul păgân. Haideţi să ne rugăm. Tatăl nostru, binecuvintează aceste adevăruri în inimile noastre. Mai presus de toate, fă-le să se întipărească în minţile noastre într-o aşa măsură încât, atunci când va veni ispita, să ne amintim cine suntem şi Cui slujim, care e natura păcatului şi care sunt efectele îngrozitoare ale acestuia, şi astfel să fugim de el, ca să putem trăi pentru Hristos. Ne rugăm în Numele Lui. Amin. În ultimele săptămâni am privit împreună la istoria lui Iosif şi a ispitirii sale de către nevasta lui Potifar. În primul nostru studiu am văzut natura şi puterea ispitei, iar în al doilea studiu am văzut secretul vieţii sale spirituale, care l-a ajutat pe Iosif să nu păcătuiască. Când citim o povestire ca aceasta, ne simţim încurajaţi. Avem aici istoria unei mari victorii. O victorie care, fără îndoială, e înregistrată atât în cer cât şi pe paginile Cuvântului lui Dumnezeu pe care îl avem înaintea noastră pentru studiu. Dar când citim povestirea nu ne limităm la simpla lectură a unei mari victorii, pentru care ne bucurăm şi prin care suntem încurajaţi. O citim ca pe o relatare exactă din punct de vedere istoric a unui lucru ce s-a petrecut în viaţa unui om credincios care trăia într-o lume stricată. De fapt, e vorba de un om nu chiar atât de diferit de noi, care trăia într-o lume nu chiar atât de diferită de lumea în care trăim noi. Drept urmare, ajungem inevitabil să ne comparăm cu el. Uneori comparaţia ne e favorabilă. Privim în urmă la vieţile noastre şi recunoaştem că, în calitatea noastră de creştini, au fost momente în care, prin harul lui Dumnezeu, am putut fi biruitori, aşa cum a fost şi Iosif. Dar alteori, din păcate, comparaţia nu ne e favorabilă.. Privim în urmă la vieţile noastre şi ne amintim de acele momente în care nu am fost ca Iosif. El a rezistat ispitei, iar noi ne amintim ocaziile când am cedat. Întotdeauna există tentaţia, când ne amintim de acele ocazii, să ne spunem că din acest motiv istoria lui Iosif nu e relevantă pentru noi. Astfel că, dacă ne putem identifica cu el în victoria sa, e în regulă, dar dacă am căzut, nu ştiu cum se face dar toată istoria lui n-are nimic de-a face cu situaţia noastră. Şi ne trezim uneori cu un gând, venit fără îndoială de la diavol, care ne spune că prin urmare putem la fel de bine să continuăm să păcătuim. Pentru că, până la urmă, noi am pierdut bătălia şi de-acum nu mai putem face nimic în privinţa aceasta. Din cauza acestui mod de gândire, aş vrea să întrerup studiul principal din Genesa 39 şi să trec la Psalmul 51, care ne arată răspunsul Regelui David la o situaţie asemănătoare cu cele pe care ni le amintim din vieţile noastre. Avem aici cazul unui om care, spre deosebire de Iosif, nu a rezistat ci a căzut. Marele Rege David, preacurvind cu Bet-Şeba. Să vedem, prin urmare, modul în care a răspuns el acestei situaţii şi, mai presus de toate, felul în care şi-a mărturisit păcatul şi a fost ridicat de Dumnezeu, poate fi aplicat la fiecare dintre noi într-un mod cât se poate de personal. Acest psalm ne este prezentat ca fiind compus de David, când profetul Natan a venit la el după ce David a preacurvit cu Bet-Şeba. Când Doamna Potifar l-a ispitit pe Iosif, Iosif a fugit din faţa ispitei şi a evitat capcana. David a făcut exact invers. Ni se spune că David se găsea odată în Ierusalim, pe acoperişul palatului său, când a privit peste drum la o altă clădire în care a văzut-o pe Bet-Şeba scăldându-se. David s-a simţit atras de ea aşa că a trimis pe cineva să se intereseze cine era femeia. În momentul în care a aflat că era nevasta lui Urie Hetitul, David ar fi trebuit să renunţe să se mai gândească la ea. Dar în loc să renunţe el a făcut exact contrariul lucrului făcut de Iosif. El a invitat-o pe Bat-Şeba la palat şi a preacurvit cu ea. Când a aflat că Bet-Şeba a rămas însărcinată în urma relaţiei lor, mai întâi l-a adus pe Urie înapoi şi l-a trimis să stea cu nevastă-sa, ca să creadă că copilul e al lui. Dar Urie, care avea un puternic simţ al datoriei sale de soldat şi care ştia că locul lui era împreună cu oştirea Domnului pe câmpul de luptă, a refuzat să se ducă acasă şi a dormit la poarta palatului. Atunci David n-a mai avut ce face şi l-a trimis înapoi la luptă, cu mesajul ca Urie să fie trimis în prima linie iar soldaţii care luptă alături de el să se retragă, astfel încât Urie se fie ucis. David nu l-a ucis personal pe Urie, dar cu siguranţă a făcut-o indirect, aşa că era vinovat nu doar pentru primul păcat, preacurvia, ci şi pentru crima cu care a încercat să îşi acopere păcatul. A fost o perioadă îngrozitoare. Lunile au trecut una după alta. Aproape un an mai târziu, Dumnezeu l-a trimis pe profetul Natan la David cu o pildă care l-a făcut să înţeleagă adevărul şi a descoperit vina regelui. Marele miracol în urma acelei întâlniri este acela că Dumnezeu a adus peste David o pocăinţă autentică, adâncă şi completă. Iar Psalmul 51 este rezultatul acesteia. În acest psalm David îşi mărturiseşte păcatul şi o face într-o succesiune de idei care ne descoperă calea de urmat atunci când ne găsim într-o situaţie asemănătoare sau în oricare alta, când am păcătuit. Are patru paşi. Mai întâi e mărturisirea păcatului. Apoi vine curăţirea prin credinţă şi jertfa răscumpărătoare. Pe urmă e duhul nou creat înăuntrul nostru iar ultima e comunicarea sau proclamarea harului lui Dumnezeu care a făcut posibilă o mântuire aşa de mare. Prima parte, cea a mărturisirii, are la rândul ei două părţi. Prima e apelul iniţial la mila lui Dumnezeu, care e baza mărturisirii ce urmează, iar a doua e chiar mărturisirea. David pune mila la început deoarece recunoaşte că dacă Dumnezeu n-ar fi milostiv, n-ar mai avea ce căuta înaintea Lui. Observaţi cum o spune el. Versetul 1: "Ai milă de mine, Dumnezeule, în bunătatea Ta! După îndurarea Ta cea mare..." De trei ori în trei rânduri ale psalmului, David subliniază mila lui Dumnezeu, ca şi cum ar spune: "Doamne, dacă nu ai milă de mine, nu mai am nici o speranţă. Nici măcar nu mă pot apropia să-mi mărturisesc păcatul." Ascultă, dreptatea lui Dumnezeu te va trimite în iad. Aşa e drept. Tu şi cu mine nu vrem dreptatea lui Dumnezeu. Vrem mila lui Dumnezeu. Bazat pe aceasta se roagă David. Vedeţi, mila mai face încă ceva. Mila, atunci când o înţelegem pe deplin, ne face să preţuim şi să iubim mila. Şi, mai mult decât toate, să Îl preţuim pe Cel ce e milostiv. Marele Charles Haddon Spurgeon are un bun comentariu la această parte a Psalmului 51 şi explicaţia lui demonstrează ce am spus mai devreme. Spurgeon a scris astfel: "În vremea când Îl consideram pe Dumnezeu un tiran, mă gândeam la păcat ca la ceva nesemnificativ, dar când L-am cunoscut ca Tată al meu, atunci am plâns numai la gândul că am putut să mă împotrivesc Lui. Când credeam că Dumnezeu e aspru mi-era uşor să păcătuiesc, dar când am aflat că El e atât de blând, atât de bun, atât de plin de compasiune, m-am bătut cu pumnii în piept de durere că am putut să mă răzvrătesc împotriva Celui care m-a iubit atât de mult şi mi-a vrut binele." Când am păcătuit şi când, prin harul lui Dumnezeu, ne-am venit în fire ca fiul risipitor într-o ţară îndepărtată, trebuie să ne amintim că Tatăl nostru, Tatăl nostru din ceruri este un Tată ceresc bun, iubitor şi milostiv. Dacă te găseşti într-o astfel de situaţie, deschide la Psalmul 51 şi citeşte primul verset. "Ai milă de mine, Dumnezeule..." Dumnezeu e milostiv. "...în bunătatea Ta!" Dumnezeu e un Tată ceresc iubitor. "După îndurarea Ta cea mare, şterge fărădelegile mele!" Deci, după ce s-a apropiat de Dumnezeu bazându-se pe mila Sa, David continuă mărturisindu-şi păcatul. Versetele 3 la 5: "Căci îmi cunosc bine fărădelegile, şi păcatul meu stă necurmat înaintea mea. Împotriva Ta, numai împotriva Ta, am păcătuit şi am făcut ce este rău înaintea Ta; aşa că vei fi drept în hotărârea Ta, şi fără vină în judecata Ta. Iată că sunt născut în nelegiuire, şi în păcat m-a zămislit mama mea." N-ar mai trebui să subliniem faptul că păcatul trebuie mărturisit. Dar trebuie să o facem, pentru că orice mărturisire e dificilă pentru noi. Ne e greu să o facem chiar la nivel uman. Gândiţi-vă la ultimele săptămâni sau la anul trecut şi întrebaţi-vă de câte ori i-aţi spus cuiva un sincer "Îmi pare rău". Bănuiesc că nu de prea multe ori, sau poate chiar niciodată. Iar apoi, după ce v-aţi pus această întrebare, continuaţi-vă cercetarea cu încă o întrebare: De câte ori ar fi trebuit să spun "Îmi pare rău" săptămâna trecută sau anul trecut? Când veţi pune cele două statistici faţă în faţă, veţi vedea cât de foarte, foarte greu ne este, ca fiinţe umane, să recunoaştem că am greşit în vreun lucru; chiar faţă de alte fiinţe umane, la fel de păcătoase ca şi noi. Şi dacă acest lucru e adevărat în ce priveşte ezitarea noastră în a mărturisi răul făcut altor fiinţe umane, cu cât mai greu ne este să mărturisim răul făcut împotriva lui Dumnezeu? Pur şi simplu nu o facem în mod natural. Şi totuşi, trebuie să o facem, să o facem cum a făcut-o şi David. Fără reţineri. Fără să ne scuzăm păcatul. Fără să încercăm să ieşim basma curată. Fără să îl motivăm cu circumstanţe atenuante. Ci să îl mărturisim în întregime, în totalitate şi cu sinceritate, aşa cum vedem în aceste versete. Vedeţi, noi facem adesea cum a făcut Adam. Dumnezeu a venit la Adam în grădină şi a spus: "Ce ai făcut? Ai mâncat din pomul din care ţi-am spus să nu mănânci?" Adam ştia că nu putea nega faptul consumat, dar a dat vina pe împrejurări. El a spus: "Femeia pe care Tu ai pus-o în grădină împreună cu mine, ea mi-a dat din fructul copacului şi am mâncat." Prea adesea facem şi noi la fel ca el. David n-a făcut aşa. David şi-a mărturisit păcatul. Aceasta e semnificaţia reală a versetului 4, în care el spune: "Împotriva Ta, numai împotriva Ta am păcătuit..." Din cauza aceasta păcatul e atât de înfricoşător, el este o ofensă la adresa lui Dumnezeu. Acesta e punctul în care Iosif şi-a încheiat protestul în discuţia cu Doamna Potifar. El a arătat că ar fi un rău făcut împotriva lui Potifar, cu siguranţă ar fi un rău împotriva ei şi în mod cert era un lucru pe care el nu-l putea face. Dar mai presus de toate, el a spus: "Cum aş putea eu să fac un rău atât de mare şi să păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu?" David a recunoscut aceasta, de aceea s-a aruncat cu faţa la pământ înaintea lui Dumnezeu şi şi-a mărturisit păcatul, cu sinceritate şi în întregime. El a mai făcut ceva. Vedeţi, nu era vorba de un singur păcat, ca şi cum David ar fi spus: "Da, e adevărat. Am păcătuit în această situaţie, dar până acum am fost un om destul de bun." El n-a făcut deloc aşa ceva. Versetul 5. "Iată că sunt născut în nelegiuire, şi în păcat m-a zămislit mama mea." Prin aceste cuvinte el spune că n-a existat nici un moment în viaţa sa în care să nu fi fost contaminat de păcat. Avea o natură păcătoasă încă înainte ca să poată vorbi. De aceea nu se apropie încercând să arate că e un om cumsecade, ci dimpotrivă. El e un păcătos. A păcătuit din nou, într-un mod înfricoşător, iar dacă va fi mântuit vreodată, va fi doar datorită milei lui Dumnezeu, cu care şi-a început mărturisirea. Ajungem acum la a doua parte a acestui psalm, în care David vorbeşte despre curăţire. O găsim menţionată în versetul 7: "Curăţeşte-mă cu isop, şi voi fi curat; spală-mă şi voi fi mai alb ca zăpada." Prima dată când găsim menţionat isopul în Biblie este în legătură cu exodul poporului Israel din Egipt. În al 12-lea capitol din Exod veţi găsi următoarele reguli: Duceţi-vă de luaţi un miel pentru familiile voastre, şi înjunghiaţi Paştele. Să luaţi apoi un mănunchi de isop, să-l muiaţi în sângele din strachină, şi să ungeţi pragul de sus şi cei doi stâlpi ai uşii cu sângele din strachină. Nimeni din voi să nu iasă din casă până dimineaţa. Când va trece Domnul ca să lovească Egiptul, şi va vedea sângele pe pragul de sus şi pe cei doi stâlpi ai uşii, Domnul va trece pe lângă uşă, şi nu va îngădui Nimicitorului să intre în casele voastre ca să vă lovească. La aceasta se referă David. Deci, atunci când spune: "Curăţeşte-mă cu isop" el de fapt declară că numai calea jertfei e calea spre mântuire. David spune: "Nu găsesc nimic bun în mine. Nu sunt capabil să-mi ispăşesc păcatul. David recunoaşte că plata păcatului este moartea şi că merită moartea spirituală şi fizică. Dar", spune el, "Tu ai descoperit, Dumnezeule, în Legea Ta că există o metodă prin care păcătosul se poate apropia." Păcătosul poate veni pe baza unui înlocuitor nevinovat care să moară în locul lui. Sistemul jertfelor. Era simbolizat de un animal şi de sângele animalului care era dovada morţii lui. Păcătosul trebuia stropit cu acel sânge ca să poată fi mântuit. Sistemul jertfelor din Vechiul Testament arăta spre Domnul Isus Hristos, Mielul fără cusur al lui Dumnezeu, care avea să Îşi verse sângele pe cruce pentru mântuirea întregului Său popor. Pe această cale se apropie David. Ce spune David aici în acest verset este acelaşi lucru pe care îl spune şi Apostolul Ioan în prima sa epistolă, în capitolul 1, versetele 8 şi 9: "Dacă zicem că n-avem păcat, ne înşelăm singuri, şi adevărul nu este în noi. Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios" (credincios promisiunilor Sale) "şi drept," (pentru că a asigurat un înlocuitor) "ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire." A treia parte a acestui Psalm vorbeşte despre crearea unui duh nou înăuntru. Şi avem nevoie de aşa ceva. Avem nevoie de acest lucru în ce priveşte mântuirea, dar avem nevoie de el şi în cazul reînnoirii, după ce am păcătuit. David spune: "Zideşte în mine o inimă curată, Dumnezeule, şi pune în mine un duh nou şi statornic. Nu mă lepăda de la Faţa Ta, şi nu lua de la mine Duhul Tău cel Sfânt. Dă-mi iarăşi bucuria mântuirii Tale, şi sprijineşte-mă cu un duh de bunăvoinţă!" E foarte interesant că în versetul 10 cuvântul "zideşte" în limba ebraică este puternicul cuvânt "bara". E cuvântul care apare în primul capitol din Genesa, în versetul 1 iar apoi în versetul 27. "La început Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul." Nu se referă la transformarea vreunui lucru care exista deja ci mai degrabă la crearea unui lucru din nimic. Din acest motiv bara este un cuvânt deosebit folosit numai de Dumnezeu, pentru că numai Dumnezeu poate crea ceva din nimic. Iar ce spune David prin aceste cuvinte, după părerea mea, este: "Dumnezeule, nu te rog pur şi simplu să remodelezi materialul pe care Îl ai deja la dispoziţie. Acest material, aşa cum am mărturisit deja, este contaminat de păcat. Păcatul este înăuntrul meu încă din momentul în care m-am născut. Ce am eu nevoie este un duh nou, o nouă natură.. Pe aceasta numai Tu mi-o poţi da." Deci David, recunoscându-şi marea nevoie, se întoarce către Dumnezeu, nu numai pentru iertarea păcatului său ci şi pentru crearea unui duh nou înăuntrul lui. O viaţă nouă pe care de-acum înainte să o poată trăi pentru Dumnezeu într-un mod plăcut Lui. Ultima parte a psalmului vorbeşte despre comunicare sau mărturisire. Pentru că, după ce a experimentat binecuvântarea lui Dumnezeu într-o aşa de mare măsură, David în mod natural se îndreaptă spre responsabilitatea pe care o are de-acum să comunice acest lucru şi altora. "Atunci", spune David, "voi învăţa căile Tale pe cei ce le calcă, şi păcătoşii se vor întoarce la Tine." Versetul 15: "Doamne, deschide-mi buzele, şi gura mea va vesti lauda Ta." Cum ajunge David în acel punct? Răspunsul îl găsim în versetul 17, unde el vorbeşte despre un duh zdrobit, o inimă zdrobită şi mâhnită. Vedeţi, câtă vreme tu şi cu mine stăm înaintea lui Dumnezeu cu un duh mândru şi o inimă împietrită, puţină slavă va ajunge la Dumnezeu pentru că, până la urmă, ne considerăm pe noi înşine capabili să realizăm tot ce-am realizat până acum. Poate acesta e motivul pentru care Dumnezeu permite să cădem în păcat, ca să ne dăm seama de materialul din care suntem făcuţi şi cât de slabi suntem. Dar, după ce cădem în păcat, aşa cum ni se întâmplă tuturor, după ce recunoaştem că nu suntem altceva decât ţărână, după ce ne întoarcem de la păcatul nostru prin harul lui Dumnezeu şi găsim curăţirea şi reînnoirea lângă acel mare izvor, atunci avem despre ce mărturisi şi pentru ce da slavă lui Dumnezeu. Către sfârşitul vieţii Domnului Isus Hristos, a avut loc un incident în care a fost implicată o femeie, care în trecut era cunoscută de toţi ca o păcătoasă renumită, dar care acum s-a apropiat de El cu un vas cu parfum, un vas de alabastru plin cu un mir foarte scump. Ni se spune că, ştiind că El avea să moară, femeia a spart vasul şi L-a uns pe Isus pregătindu-L pentru îngropare. Acel mir, care picura pe picioarele Sale şi cu care I-a fost uns capul, era nu numai pe persoana Domnului Isus Hristos dar fireşte a ajuns şi pe ea, iar aroma lui s-a răspândit în întreaga casă. Cred că e o istorisire semnificativă. S-a răspândit în toată casa pentru că vasul a fost spart. Când tu şi cu mine venim la Dumnezeu cu inimile zdrobite, cu duhurile smerite şi mâhnite, după ce mândria ne-a fost zdrobită şi ne-am smerit, atunci acel parfum dulce al harului lui Dumnezeu se poate răspândi în jurul nostru umplând întreaga casă, locul în care ne găsim. O, de multe ori nu reuşim prea bine acest lucru în viaţa aceasta. Cred că seamănă puţin, presupun, cu acordarea instrumentelor pentru un concert.. Toate instrumentele cântă în acelaşi timp, unele sunt puţin dezacordate iar cei ce ascultă spun: "Se pare că nu reuşesc să cânte prea bine împreună." Dar o ureche antrenată înţelege că e vorba de acordarea instrumentelor şi aceasta e preludiul simfoniei. Într-o zi vom fi în prezenţa lui Dumnezeu şi vom fi simfonia Lui. Iar acolo, în prezenţa lui Dumnezeu, se va întâmpla că unul care era beţiv dar şi-a mărturisit păcatul şi a primit har să şi-l biruiască prin Isus Hristos; unul care a fost un preacurvar ca David dar care şi-a mărturisit păcatul şi a primit har ca să-l biruiască prin Isus Hristos; acel materialist care a tânjit şi a trăit pentru lucrurile acestei lumi dar care şi-a mărturisit păcatul şi a primit har ca să-l biruiască prin Isus Hristos; toate celelalte păcate pe care tu şi cu mine le facem şi le putem menţiona, acolo, împreună în prezenţa lui Dumnezeu, poporul răscumpărat al lui Dumnezeu vom cânta laude, nu pentru ce am făcut noi ci pentru harul lui Dumnezeu. Iar câtă vreme mai suntem aici trebuie să cântăm aceeaşi cântare, pentru ca păcătoşii să se poată întoarce de la căile lor şi să-L găsească pe Isus. Haideţi să ne rugăm. Tatăl nostru, ne apropiem bazându-ne pe mila Ta, nu pe vreo presupusă realizare a noastră. Venim să ne mărturisim păcatul. Doamne, nu-l ascundem de Tine. Suntem vinovaţi de păcate în gândire, în vorbire şi în fapte, din momentul în care am fost concepuţi. Şi, Tatăl nostru, venim la Tine nu numai ca să le mărturism ci ca să căutăm acea curăţire care este oferită prin sângele lui Hristos, acea reînnoire care urmează prin puterea Duhului Tău Sfânt dinăuntrul nostru. Iar acum, după ce ne-am mărturisit păcatul şi am venit la Tine pentru curăţire şi reînnoire, fă ca duhul nostru să fie înălţat iar noi să fim conştienţi de marele Tău har într-o aşa măsură încât să devenim martori prin care şi alţii să poată veni să Îl cunoască pe Isus Hristos ca Mântuitor. Te rugăm aceste lucruri în Numele lui Hristos, Mântuitorul nostru. Amin. Cum să urăşti păcatul Indicaţia I. Străduieşte-te să Îl cunoşti pe Dumnezeu, şi să fii afectat de atributele Lui, şi întotdeauna să trăieşti ca înaintea Lui. - Nici un om nu poate cunoaşte păcatul în mod desăvârşit, pentru că nici un om nu Îl poate cunoaşte pe Dumnezeu desăvârşit. Nu poţi cunoaşte păcatul mai mult decât cunoşti ce este Dumnezeu, împotriva cui păcătuieşti; pentru că răutatea păcatului este relativă faţă de măreţia voii şi atributelor lui Dumnezeu. Cei evlavioşi au o anumită cunoaştere cu privire la aspectul malefic al păcatului, pentru că ei au o anumită cunoaştere a lui Dumnezeu care este afectată negativ prin acesta. Cei răi nu au nici o cunoştinţă practică, preliminară despre răutatea păcatului, pentru că ei nu au un astfel de tip de cunoştinţă despre Dumnezeu. Cei ce se tem de Dumnezeu se vor teme să păcătuiască; cei care în inimile lor sunt lipsiţi de reverenţă faţă de Dumnezeu, vor fi, în inimă şi în viaţă, foarte păcătoşi: ateul, care crede că nu există Dumnezeu crede că nu există păcat împotriva Lui. Nimic din lumea aceasta nu ne va spune mai clar şi mai puternic despre răutatea păcatului, decât cunoştinţa măreţiei, înţelepciunii, bunătăţii, sfinţeniei, autorităţii, dreptăţii, adevărului, etc., lui Dumnezeu. Simţul prezenţei Lui, deci, va reînvia simţul răutăţii păcatului în noi. Indicaţia II. Gândeşte-te foarte bine la funcţia vărsării sângelui, şi la viaţa sfântă a lui Hristos. - Scopul Lui este de a ispăşi păcatul, şi de a-l distruge. Sângele Lui a fost vărsat pentru păcat; viaţa Lui a condamnat păcatul. Iubeşte-L pe Hristos, şi vei urî tot ceea ce a cauzat moartea Lui. Iubeşte-L şi vei iubi să fii făcut ca el, şi vei urî tot ceea ce este contrar lui Hristos. Aceste două lumini vor arăta cât de odios este întunericul. Indicaţia III. Gândeşte-te bine la cât de sfântă este funcţia şi lucrarea Duhului Sfânt, şi cât de mare este mila aceasta pentru noi. - Va coborî Dumnezeu Însuşi, lumina cerească, într-o inimă păcătoasă, pentru a o ilumina şi purifica? Şi din nou, voi păstra eu întunericul şi murdăria mea, în opoziţie cu o asemenea milă minunată? Deşi nu tot păcatul împotriva Duhului Sfânt va fi blasfemie de neiertat, totuşi păcatul face ca totul să se agraveze. Indicaţia IV. Cunoaşte şi gândeşte-te la dragostea şi mila minunată a lui Dumnezeu, şi gândeşte-te la ceea ce a făcut El pentru tine; şi vei urî păcatul, şi te vei ruşina de el. Această gândire este o provocare ce face ca păcatul să fie respingător chiar şi pentru raţiunea şi logica obişnuită, ca să ofensăm un Dumnezeu de o bunătate infinită, care ne-a umplut vieţile cu milă. Te va mâhni dacă ai greşit unui prieten extraordinar; dragostea şi bunătatea Lui îţi va veni în minte, şi te va face să te mânii pe propria ta lipsă de bunătate. Priveşte la lista de lucruri pline de milă ale lui Dumnezeu către tine, pentru suflet şi trup. Şi observă aici că Satan, ascunzându-ţi dragostea lui Dumnezeu, şi ispitindu-te sub pretextul smereniei să tăgăduieşti mila Sa cea mai mare şi specială, caută să distrugă pocăinţa şi umilinţa ta, de asemenea, ascunzând cea mai mare agravare a păcatului tău. Indicaţia V. Gândeşte-te pentru ce este făcut sufletul omului, şi la ce ar trebui să fie folosit, pentru a iubi, a se supune, şi a glorifica pe Făcătorul nostru; şi apoi vei vedea ce este păcatul, care îl slăbeşte şi îl perverteşte. - Cât de excelentă, înaltă, şi sfântă este lucrarea pentru care am fost creaţi şi la care suntem chemaţi! Şi cum să pângărim noi templul lui Dumnezeu? Şi să slujim diavolului în murdărie şi nebunie, când ar trebui să primim, să slujim, şi să preamărim pe Creatorul nostru? Indicaţia VI. Gândeşte-te bine de ce încântări curate şi dulci se poate bucura un om sfânt din partea lui Dumnezeu, în slujba Lui sfântă; şi apoi vei vedea ce este păcatul, care îl jefuieşte de aceste încântări, şi preferă poftele carnale în locul lor. - O, cât de fericiţi ne-am putea noi îndeplini fiecare slujbă, şi cât de plini de roade am putea să-L slujim pe Domnul nostru, şi ce plăcere am găsi în dragostea şi acceptarea Lui, şi în anticiparea binecuvântării Sale veşnice, dacă nu ar exista păcatul; care coboară sufletul de la uşile cerului, să se tăvălească cu porcii într-o grămadă de bălegar. Indicaţia VII. Gândeşte-te ce viaţă trebuie să trăieşti veşnic, dacă trăieşti în cer; şi ce viaţă trăiesc sfinţii aici şi acum; şi apoi gândeşte-te dacă păcatul, care este atât de contrar acestui fel de viaţă, nu este un lucru rău şi vrednic de urât. - Fie vei trăi în cer, fie nu. Dacă nu, atunci nu tu eşti cel căruia mă adresez. Dacă vei trăi, ştii că acolo nu există păcat; nici minte lumească, nici mândrie, nici pasiuni, pofte sau plăceri carnale. Oh, de-ai putea vedea şi auzi o oră, cum sunt absorbite acele suflete binecuvântate în iubirea şi preamărirea Dumnezeului glorios în curăţie şi sfinţenie, şi cât de departe sunt ele de păcat, te-ar face să urăşti păcatul pentru totdeauna, şi să priveşti la păcătoşi ca la nişte oameni în nebunie, umblând goi. În special, să te gândeşti că şi tu speri să trăieşti veşnic ca aceste suflete sfinte; şi apoi păcatul ţi se va părea teribil. Indicaţia VIII. Doar să priveşti la starea şi tortura celor blestemaţi, şi să te gândeşti bine la diferenţa dintre îngeri şi demoni, şi vei cunoaşte ce este păcatul. - Îngerii sunt curaţi; demonii sunt poluaţi; sfinţenia şi păcatul fac diferenţa. Păcatul locuieşte în iad, şi sfinţenia în cer. Aminteşte-ţi că fiecare ispită este de la diavolul, ca să te facă asemenea lui; în timp ce fiecare intenţie sfântă este de la Hristos, pentru a te face ca El. Aminteşte-ţi când păcătuieşti, că înveţi şi imiţi pe diavol, şi eşti ca el, Ioan 8:44. Şi la urma urmei, ca să simţi durerile lui. Dacă focul iadului nu este bun, atunci păcatul nu este bun. Indicaţia IX. Priveşte întotdeauna la păcat ca o persoană care este gata să moară, şi gândeşte-te cum îl judecă toţi oamenii la sfârşitul vieţii. - Ce spun oamenii din cer despre el? Şi ce spun oamenii din iad despre el? Şi ce spun oamenii la momentul morţii despre el? Şi ce spun sufletele convertite, sau conştiinţele trezite despre el? Mai este el urmat cu aceeaşi plăcere şi lipsă de teamă atunci cum este acum? Este el aplaudat atunci? Va vorbi vreunul din ei bine despre el? Nu, toată lumea vorbeşte rău de păcat în general acum, chiar când ei iubesc şi săvârşesc faptele păcătoase. Vei păcătui tu când vei fi pe moarte? Indicaţia X. Întotdeauna priveşte la păcat şi la judecată împreună. - Aminteşte-ţi că va trebui să răspunzi pentru el în faţa lui Dumnezeu, şi a îngerilor, şi a lumii întregi; şi vei realiza mai bine seriozitatea lui. Indicaţia XI. Priveşte acum la boală, sărăcie, ruşine, disperare, moarte şi putrezirea din mormânt, şi te-ar putea ajuta puţin să cunoşti ce este păcatul. Acestea sunt lucruri pe care le poţi vedea şi simţi; nu ai nevoie de credinţă să-ţi spună despre ele. Şi prin astfel de efecte ai putea căpăta puţină cunoştinţă despre cauză. Indicaţia XII. Priveşte la unele persoane măreţe, sfinte pe pământ, şi apoi la lumea nebună, profană, rea; şi diferenţa ţi-ar putea spune în parte ce este păcatul. - Nu există oare o anumită prietenie într-o persoană sfântă, fără vină, care trăieşte în dragostea de Dumnezeu şi de oameni, şi în nădejdea bucuroasă a vieţii veşnice? Şi un beţiv sau unul care frecventează prostituatele, şi un om care înjură, şi un persecutor rău, nu sunt ei nişte creaturi foarte deformate, păcătoase? Nu este oare starea de nebunie, confuzie, ignoranţă, lipsă de evlavie a lumii o privelişte jalnică? Ce este atunci păcatul din care toate acestea sunt făcute? Deşi marea parte a vindecării are loc prin întoarcerea voinţei spre urârea păcatului, şi se face prin această descoperire a răutăţii lui; totuşi voi mai adăuga câteva indicaţii pentru partea executivă (aplicativă), presupunând că totul ce s-a spus deja a avut efect. Indicaţia I. Când ai descoperit boala şi pericolul în care te afli, predă-te lui Hristos ca Salvatorul şi Vindecătorul sufletelor noastre, şi Duhului Sfânt ca Sfinţitorul tău, amintindu-ţi că El este suficient şi doritor să facă lucrarea pe care a început-o. - Nu tu trebuie să fii salvatorul şi sfinţitorul tău însuţi (decât în măsura în care lucrezi sub Hristos). Dar El a început această lucrare şi o va duce la îndeplinire pentru gloria Sa. Indicaţia II. Trebuie de asemenea să fii doritor şi ascultător în aplicarea remediilor prescrise de Hristos, şi să respecţi atent indicaţiile Lui spre vindecarea ta. Şi nu trebuie să fii sensibil, şi timid, şi delicat, şi să spui că ceva e prea amar, sau altceva este prea ascuţit; ci să te încrezi în dragostea şi îndemânarea şi grija Lui, şi să le iei aşa cum El le prescrie, sau ţi le dă, fără prea mult deranj. Nu spune, este greu şi nu pot să accept: pentru că El nu îţi porunceşte nimic altceva decât lucruri care sunt sigure, desăvârşite şi necesare, şi dacă nu le poţi primi, trebuie să te gândeşti dacă poţi să suporţi boala şi moartea ta, şi focul iadului! Sunt umilinţa, mărturisirea, restituirea, autocontrolul, şi viaţa evlavioasă mai rele decât iadul? Indicaţia III. Asigură-te că nu iei parte deloc la păcat, şi nu te lupţi sau te împotriveşti Vindecătorului tău, sau oricui ţi-ar face bine. - Scuza pentru păcat, şi îndreptarea spre el, justificarea lui, sau împotrivirea faţă de Duhul şi de conştiinţă, şi lupta împotriva celor ce îţi slujesc sau îţi sunt prieteni, şi repulsia plină de ură, nu sunt mijloace prin care vei fi vindecat şi sfinţit. Indicaţia IV. Să vezi această răutate în fiecare păcat singular, pe care o poţi vedea şi spui că se află în păcat în general. - Este o înşelare uriaşă, dacă vei vorbi împotrivitor faţă de răutatea păcatului, şi să nu vezi nici un pic din ea în mândria ta, sau spiritul tău lumesc, sau mânia şi răutatea şi lipsa de bunătate, şi minciuna, vorbirea de rău, bârfa, sau păcatul împotriva conştiinţei pentru bunuri pământeşti sau asigurare. Ce contradicţie este pentru un om care în rugăciune condamnă păcatul şi când este dojenit pentru el să îl îndreptăţească sau să caute scuze! Aceasta este ca acel om care se va exprima împotriva trădării şi a inamicilor împăratului, dar pentru că trădătorii sunt prietenii şi rudele sale, le va proteja sau ascunde, şi le va lua partea. Indicaţia V. Menţine-te cât de departe poţi de acele ispite care hrănesc şi întăresc păcatele pe care le-ai birui. - Lansează un atac împotriva păcatelor tale, înfometează-le, păstrând la distanţă hrana şi combustibilul care este întreţinerea şi viaţa lor. Indicaţia VI. Trăieşte în practicarea acelor fapte bune şi îndeletniciri care sunt contrare păcatelor faţă de care eşti cel mai expus. - Pentru că faptele bune sunt contrare păcatului, şi îl omoară, şi ne vindecă de el aşa cum focul ne vindecă de răceală, sau sănătatea de boli. Indicaţia VII. Nu pleca urechea la lipsa de credinţă şi încredere care te slăbeşte, şi nu alunga mângâierile lui Dumnezeu care îţi sunt prieteni şi te întăresc. - O stare temătoare, deprimantă, disperată a minţii, nu este cea mai potrivită pentru a rezista păcatului; ci mai degrabă simţul încurajator al iubirii lui Dumnezeu, şi simţul harului primit plin de mulţumire (cu o teamă prudentă). Indicaţia VIII. Fii întotdeauna suspicios cu privire la iubirea carnală de sine, şi veghează împotriva ei. - Pentru că acesta este adăpostul şi fortăreaţa păcatului, şi susţinerea lui obişnuită; gata să te atragă la el, şi gata să îl justifice. Noi suntem foarte predispuşi să fim părtinitori în cazul nostru; după cum arată şi cazul lui Iuda şi Tamar, şi al lui David când Natan l-a mustrat printr-o pildă. Patimile noastre, mândria, criticile, sau vorbirea de rău pe la spate, sau acţiunile vătămătoare, propriile noastre neglijări ale îndatoririlor, par mici, scuzabile, dacă nu chiar lucruri justificate pentru noi; în timp ce am putea vedea vina tuturor acestor lucruri la altcineva, în special un duşman; când totuşi noi ar trebui să fim confruntaţi cu noi înşine, şi noi să ne iubim pe noi cel mai mult, şi astfel să urâm propriul nostru păcat cel mai mult. Indicaţia IX. Dedică-ţi prima şi cea mai importantă îndeletnicire ca să omori păcatul de la rădăcină; ca să-ţi cureţi inima, care este izvorul; pentru că din inimă vin răutăţile vieţii.- Cunoaşte care sunt rădăcinile principale, şi cu cea mai mare grijă şi iscusinţă stârpeşte-le; şi ele sunt în special următoarele: 1. Ignoranţa. 2. Necredinţa. 3. Nepăsarea. 4. Egoismul şi mândria. 5. Pornirile trupeşti, în satisfacerea unei dorinţe, pofte sau fantezii nesăţioase. 6. O inimă împietrită, nesimţitoare şi adormită în păcat. Indicaţia X. Nu da o valoare mai mare lumii şi plăcerilor ei, bogăţiei şi onoarei şi Satan nu va avea o momeală cu care să te prindă. Socoteşte-le precum Pavel, gunoaie, în Filipeni 3:8, şi nici un om care va face aşa nu va păcătui şi nu-şi va vinde sufletul. Indicaţia XI. Rămâi într-un fel de vieţuire ceresc, şi atunci sufletul tău va fi întotdeauna în lumină, şi ca în lumina lui Dumnezeu, fii absorbit de aceste lucruri şi plăceri care te feresc de atingerea momelilor păcatului. Indicaţia XII. Fă-ţi din vegherea creştină, îndeletnicirea zilnică; şi preţuieşte o teamă prudentă, dar nu una ce te distrage şi descurajează. Indicaţia XIII. Ia aminte la primele abordări şi începuturi ale păcatului. O cât de mult poate incendia această flăcăruie mică! Şi dacă ai căzut, ridică-te repede prin pocăinţă reală, oricât de mult te-ar costa. Indicaţia XIV. Fă din Cuvântul lui Dumnezeu singura ta regulă, şi străduieşte-te să îl înţelegi cât mai bine. Indicaţia XV. Şi în situaţii îndoielnice, nu te depărta de judecata unanimă a celor mai înţelepţi şi evlavioşi de toate vârstele. Indicaţia XVI. În cazuri îndoielnice nu fi plin de pasiune sau asprime, ci acţionează deliberat, şi dovedeşte bine lucrurile, mai înainte de a lua o decizie. Indicaţia XVII. Observă-ţi temperatura trupului, şi spre ce păcat te înclină cel mai mult, şi faţă de ce păcat te lasă descoperită chemarea ta sau situaţia ta de viaţă, apoi veghează mai strict în aceste aspecte. Indicaţia XVIII. Menţine-te într-o ordine şi o viaţă sfântă, aşa cum ţi-a indicat Dumnezeu să trăieşti. Pentru că cei ce se rătăcesc sau rămân în urmă nu rezistă, sau cei ce nu se menţin aproape, ci îşi nesocotesc ordinul pe care Dumnezeu îl dă. - Şi acest ordin constă în principal în următoarele puncte: 1. Să păstrezi uniunea cu biserica universală. Să nu te separi de trupul lui Hristos sub nici un motiv. Din punct de vedere al trăirii spirituale, menţine comuniunea spirituală cu biserica, în credinţă, dragoste şi sfinţenie. Din punct de vedere congregaţional şi vizibil, accentuează comuniunea cu biserica, în mărturisire şi închinare. 2. Dacă nu eşti învăţător, trăieşte sub aceşti pastori credincioşi, ca ucenic supus al lui Hristos. 3. Fă-ţi prieteni, dacă este posibil, dintre cei mai evlavioşi. 4. Fii laborios într-o chemare exterioară. Indicaţia XIX. Întoarce toate situaţiile pe care le aduce Dumnezeu, fie ele de prosperitate sau adversitate, împotriva păcatelor tale. - Dacă El îţi dă sănătate şi bogăţie aminteşte-ţi că El te cheamă la ascultare, şi îţi cere o slujbă specială. Dacă El ţi se va împotrivi, aminteşte-ţi că păcatul este cel care Îl supără, şi pe care îl caută; şi deci primeşte aceasta ca medicamentul Lui, şi vezi să nu Îl jenezi ci mai degrabă să ajuţi lucrarea Lui, ca aceasta să îţi curăţească păcatul. Indicaţia XX. Aşteaptă răbdător pe Hristos până când El a terminat tratamentul, care nu se va întâmpla până când această viaţă de încercări se va termina. - Perseverează în apropierea de Duhul Său şi de căile Sale; pentru că El va veni la timp, şi nu va zăbovi. "Să cunoaştem, să căutăm să cunoaştem pe Domnul! Căci El se iveşte ca zorile dimineţei, şi va veni la noi ca o ploaie, ca ploaia de primăvară, care udă pământul!" - Osea 6:3. Deşi ai spus deseori, "nu mai este nici o vindecare" - Ieremia 14:19; "El va vindeca vătămarea adusă de neascultarea ta, te va iubi cu adevărat!" - Osea 14:4. "Dar pentru voi, care vă temeţi de Numele Meu, va răsări Soarele neprihănirii, şi tămăduirea va fi sub aripile Lui;" - Maleahi 4:2; "ferice de toţi cei ce nădăjduiesc în El!" - Isaia 30:18. Astfel am dat aceste indicaţii pentru a ajuta în smerirea sub păcat, sau ura de păcat, şi eliberarea din el. Gravate în scoarţa fiecărui copac din grădina lui Dumnezeu sunt cuvintele, Dacă moare aduce multă roadă (Ioan 12:24). Trei cuvinte sunt întipărite în natura oricărui creştin: VOI ... AŢI ... MURIT (Col. 3:3). Iar mărturisirea sinceră a oricărui credincios este, Am fost răstignit împreună cu Cristos (Gal. 2:2). Dar ce înseamnă aceasta? Cine a murit atunci când am devenit creştin? Răspunsul: firea mea pământească a murit. Cei care aparţin lui Isus Cristos şi-au răstignit FIREA PĂMÂNTEASCĂ (Gal. 5:24). Dar ce înseamnă fire pământească? Nu pielea mea. Nu trupul meu. Acesta poate fi un instrument al neprihănirii (Rom. 6:13). Faptele firii pământeşti sunt lucruri precum idolatria şi cearta, mânia şi invidia (Gal. 5:20 şi următoarele) acestea sunt atitudini, nu doar acte imorale ale trupului. Cel mai apropiat de o definiţie biblică a firii pământeşti este pasajul din Romani 8:7-8, Fiindcă umblarea după lucrurile firii pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci ea nu se supune Legii lui Dumnezeu şi nici nu poate să se supună. Aşadar, firea este eul meu vechi care obişnuia să se răzvrătească împotriva lui Dumnezeu. În firea pământească eram ostil şi nesupus. Uram gândul de a recunoaşte că eram bolnav de păcat. Sfidam ideea că nevoia mea cea mai mare era de un Medic bun care să mă facă bine. În firea pământească mă încredeam în înţelepciunea mea, nu în cea a lui Dumnezeu. Ca urmare, nimic din ce am făcut în fire nu putea să-i placă lui Dumnezeu, căci fără credinţă este cu neputinţă să-i fim plăcuţi lui Dumnezeu (Evrei 11.6). Iar firea nu face nimic din credinţă. Aşadar, firea pământească este vechiul meu eu lipsit de credinţă şi încrezător în sine. Aceasta-i ceea ce a murit atunci când Dumnezeu m-a mântuit. Dumnezeu a legat arterele vechii mele inimi împietrite şi necredincioase. Şi când a murit, El a scos-o afară şi mi-a dăruit o inimă nouă (Ezechiel 36:26). Care este diferenţa între această inimă nouă care trăieşte şi cea veche care a murit? Răspunsul este dat în Galateni 2:20. Acolo ni se spune, Am fost răstignit cu Cristos ...şi viaţa pe care o trăiesc acum, O TRĂIESC PRIN CREDINŢA în Fiul lui Dumnezeu care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine. Inima cea veche care a murit se încredea în sine; inima cea nouă se încrede în Cristos zilnic. Acesta este răspunsul la prima noastră întrebare: Cum se luptă oamenii morţi cu păcatul? Ei duc lupta cu păcatul, încrezându-se în Fiul lui Dumnezeu. Ei sunt morţi faţă de minciuna lui Satan, care se prezintă astfel: Vei fi mai fericit dacă te încrezi în propriile tale idei despre cum să fii fericit în loc să te încrezi în sfatul şi promisiunile lui Cristos. Creştinii au murit faţă de această înşelăciune. Prin urmare, modul în care ei se luptă cu Satan este prin încrederea că promisiunile şi căile lui Cristos sunt mai bune decât ale lui Satan. Acest mod de a duce lupta cu păcatul este numit lupta credinţei (1 Tim. 6:12; 2 Tim. 4:7). Victoriile acestei lupte sunt numite lucrările credinţei (1 Tes. 1:3; 2 Tes. 1:11). Iar în această luptă creştinii devin sfinţi prin credinţă (Fapte 26:18; 2 Tes. 2.13). Atunci să luăm în considerare această luptă a credinţei. Nu este asemenea jocurilor de-a războiul cu gloanţe oarbe. Veşnicia este în joc. Romani 8:13 este un verset cheie: Dacă trăiţi după îndemnurile firii pământeşti veţi muri, dar dacă prin Duhul faceţi să moară faptele trupului veţi trăi. Acest verset este scris pentru creştinii practicanţi, iar ideea centrală este că viaţa noastră veşnică depinde de bătălia noastră cu păcatul. Nu înseamnă că noi ne câştigăm viaţa veşnică prin omorârea păcatului. Nu, noi ne luptăm prin Duhul. El va primi gloria, nu noi. Nici nu spune Romani 8:13 că noi ne luptăm, având un simţământ de nelinişte şi incertitudine în legătură cu victoria în luptă. Dimpotrivă, chiar atunci când ne luptăm noi avem încrederea că Cel care a început în noi această bună lucrare o va isprăvi până în ziua lui Isus Cristos (Filip. 1:6). Nici nu spune Romani 8:13 că noi trebuie să fim desăvârşiţi acum în victoria noastră asupra păcatului. Pavel renunţă la pretenţia de perfecţiune (Filip. 3:12). Cerinţa din Romani 8:13 nu este să fim complet lipsiţi de păcat, ci să luptăm până la moarte cu păcatul. Acest lucru este întru totul esenţial în viaţa creştină. Altfel nu oferim nicio dovadă a faptului că firea pământească a fost răstignită. Şi, dacă firea nu a fost răstignită, noi nu aparţinem lui Cristos (Gal. 5:24). Importanţa consecinţelor în această bătălie este foarte mare. Nu ne jucăm de-a războiul. Urmarea este cer sau iad. Atunci, cum anume oamenii morţi omoară faptele (păcătoase) ale trupului? Am răspuns, Prin credinţă! Dar ce înseamnă aceasta în mod exact? Cum te lupţi împotriva păcatului prin credinţă? Să presupunem că sunt ispitit de pofta lascivă. O imagine sexuală îmi apare în minte şi mă ademeneşte s-o urmez. Modul în care această ispită capătă putere este prin convingerea mea de a crede că voi fi mai fericit dacă o urmez. Puterea oricărei ispite este perspectiva că mă va face mai fericit. Nimeni nu păcătuieşte dintr-un simţ al datoriei atunci când ceea ce doreşte cu adevărat este să facă binele. Deci, ce ar trebui să fac? Unii oameni ar spune, Aminteşte-ţi porunca lui Dumnezeu de a fi sfânt (1 Petru 1:16) şi exercită-ţi voinţa ta de a asculta fiindcă El este Dumnezeu! dar ceva de o importanţă capitală lipseşte din acest sfat, şi anume, CREDINŢA. Mulţi oameni care se străduiesc în privinţa unui progres moral nu pot spune, Viaţa pe care o trăiesc, o trăiesc PRIN CREDINŢĂ (Gal. 2:20). Mulţi oameni care încearcă să iubească nu înţeleg faptul că, Ceea ce contează este CREDINŢA care lucrează prin dragoste (Gal. 5:6). Lupta împotriva poftei (sau a lăcomiei, a fricii sau a oricărei alte ispite) este o luptă a credinţei. Altfel rezultatul este legalism. Voi încerca să explic cum ne luptăm împotriva păcatului prin credinţă. Când apare ispita de a pofti, Romani 8:13 spune, Dacă o omorâţi prin Duhul veţi trăi. Prin Duhul! Ce înseamnă aceasta? Din toată armura pe care Dumnezeu ne-o dă să luptăm împotriva lui Satan, doar o singură piesă este folosită pentru a omorî sabia. Este numită sabia DUHULUI (Efes. 6:17). De aceea, când Pavel spune, Omorâţi păcatul prin Duhul, eu înţeleg aceasta ca însemnând, depindeţi de Duhul, îndeosebi de sabia Lui. Care este sabia Duhului? Este Cuvântul lui Dumnezeu (Efes. 6:17). Aici este locul unde intervine credinţa. Credinţa vine prin auzire, iar auzirea prin Cuvântul lui Dumnezeu (Romani 10.17). Cuvântul lui Dumnezeu pătrunde prin ceaţa minciunilor lui Satan şi îmi arată unde anume trebuie să fie găsită fericirea adevărată şi trainică. Şi astfel, Cuvântul mă ajută să încetez a mă încrede în potenţialul păcatului de a mă face fericit, şi, în schimb, mă atrage ca să mă încred în promisiunile bucuriei lui Dumnezeu (Psalmul 16:11). Mă întreb cât de mulţi credincioşi de astăzi înţeleg că, de fapt, credinţa nu înseamnă doar a crede că Isus Cristos a murit pentru păcatele noastre. Credinţa înseamnă şi a fi deplin încredinţat că, practic, calea Lui este mai bună decât păcatul. Voia Lui este mai înţeleaptă. Ajutorul Lui este mai sigur. Promisiunile Lui sunt mai preţioase şi răsplata Lui mai satisfăcătoare. Credinţa începe cu o privire înapoi la cruce, dar trăieşte cu o privire înainte la promisiuni. Avraam a fost întărit prin CREDINŢA lui... deplin încredinţat că Dumnezeu ce FĂGĂDUIEŞTE, poate să şi împlinească (Rom. 4:20 şi următoarele). Credinţa este încrederea neclintită în lucrurile NĂDĂJDUITE (Evrei 11:1). Atunci când credinţa deţine poziţia de control în inima mea, eu sunt satisfăcut cu Cristos şi promisiunile Lui. Aceasta-i ceea ce Isus a dorit să spună când a afirmat, Cine CREDE în Mine nu va ÎNSETA NICIODATĂ (Ioan 6:35). Dacă setea mea după bucurie, semnificaţie şi pasiune este satisfăcută de prezenţa şi de promisiunile lui Cristos, puterea păcatului este distrusă. Noi nu cedăm în faţa ofertei de sandviş cu carne câtă vreme putem vedea friptura care sfârâie pe grătar. Lupta credinţei este lupta de a rămâne satisfăcut cu Dumnezeu. Prin credinţă Moise... a abandonat plăcerile de o clipă ale păcatului ...avea ochii pironiţi spre răsplătire (Evrei 11:24-26). Credinţa nu este mulţumită cu plăcerile trecătoare. Este intens dornică după bucurie. Iar Cuvântul lui Dumnezeu spune, Înaintea Feţei Tale sunt bucurii nespuse şi desfătări veşnice la dreapta Ta (Psalmul 16:11). Aşadar, credinţa nu va fi abătută spre păcat. Ea nu va renunţa atât de uşor în căutatea ei după bucuria maximă. Rolul Cuvântului lui Dumnezeu este să alimenteze apetitul credinţei după Dumnezeu. Şi făcând acest lucru îndepărtează inima mea de dependenţa de gustul înşelător/ademenitor al poftei. Mai întâi pofta începe să mă amăgească, făcându-mă să simt că voi pierde într-adevăr o mare satisfacţie dacă urmez calea purităţii sau a curăţiei. Însă atunci iau sabia Duhului şi încep să lupt. Citesc că este mai bine să-mi scot ochiul decât să poftesc (Mat. 5:29). Citesc că dacă mă gândesc la lucruri care sunt curate, vrednice de iubit şi bune sau excelente, pacea lui Dumnezeu va fi cu mine (Filip. 4:8 şi următoarele). Citesc că umblarea după lucrurile firii pământeşti este moarte, pe când concentrarea minţii asupra lucrurilor Duhului aduce viaţă şi pace (Rom. 8:6). Şi când mă rog ca credinţa mea să fie satisfăcută cu viaţa şi pacea lui Dumnezeu, sabia Duhului îndepărtează otrava poftei amăgitoare. O văd aşa cum este, otrăvitoare, şi, prin harul lui Dumnezeu, puterea ei ademenitoare este distrusă. Acesta este modul în care oamenii morţi se luptă cu păcatul. Aceasta-i ceea ce înseamnă să fii creştin. Noi suntem morţi în sensul că eul cel vechi necredincios (firea pământească) a murit. În locul ei este o nouă creaţie/făptură. Ceea ce o face nouă este CREDINŢA. Nu doar o credinţă care priveşte în urmă la moartea lui Isus, dar şi o credinţă care priveşte înainte la promisiunile lui Isus. Nu doar a fi sigur de ceea ce El a făcut, ci şi a fi satisfăcut cu ceea ce El va face. Cu toate consecinţele eterne înaintea noastră, noi ne luptăm lupta credinţei. Duşmanul nostru cel mai mare este Minciuna care spune că păcatul va face viitorul nostru mai fericit. Arma noastră principală este Adevărul care spune că Dumnezeu va face viitorul nostru mai fericit. Iar credinţa este victoria care biruieşte minciuna, deoarece credinţa este satisfăcută cu Dumnezeu. Deci provocarea din faţa noastră nu este doar să facem ceea ce spune Dumnezeu pentru că El este Dumnezeu, ci să dorim ceea ce spune Dumnezeu fiindcă El este bun. Provocarea nu este doar să urmărim neprihănirea, ci să preferăm neprihănirea. Provocarea este să ne trezim dimineaţa şi să medităm în rugăciune la Scripturi până când experimentăm bucurie şi pace, crezând promisiunile nespus de mari şi scumpe ale lui Dumnezeu (Rom. 15:13; 2 Pet. 1:4). Cu această bucurie înaintea noastră, poruncile lui Dumnezeu nu vor fi grele (1 Ioan 5:3), iar compensaţia păcatului ne va apărea prea superficială şi de scurtă durată ca să ne amăgească.
- Lupta Vietii Tale cu Pacatul
- THE LAW ALL LANGUAGES
- STIL DE VIATA SANATOS
- Vindecare Naturista
- Stil de Viata Cauzele Bolilor
- Legile Universului Aplica
- Secretul Vietii Implinite
- Marea Lupta pentru Inchinare
- SFARSITUL PACATULUI
- SEMNUL FIAREI 666
- Crestini Adevarati Prin Fapte
- Cum scapi de Fortele Negative
- Idolii Personali si Pocainta
- Istoria Mantuirii Omului
- Invataturi Biblice Aplica
- Studii Biblice
- FILME
- BIBLIA AUDIO
- Profetii Actuale RAUL LUMII
- Puterea Secreta a Apei